Opinii

Pentru că românii au plecat la muncă în Vest, companiile româneşti au început să aducă srilankezi, nepalezi, vietnamezi etc. Dacă maghiarii îi alungă, românii vor să-i înfieze. Ce se va întâmpla însă când, peste 30 de ani, aceştia ar putea deveni principala forţă de muncă din România, pentru că noi vom fi la pensie, iar tinerii au plecat din ţară?

Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

Pentru că românii au plecat la muncă în Vest,...

Autor: Cristian Hostiuc

02.02.2020, 19:11 5355

De o săptămână, cazul din comuna Ditrău, lângă Gheorghieni, judeţul Harghita, un subiect venit de nicăieri, ţine capul de afiş al atenţiei publice (majorarea pensiilor din septembrie a luat o pauză).

300 de localnici, marea majoritate de etnie maghiară, s-au răsculat împotriva prezenţei a doi brutari srilankezi. Cum au ajuns cei doi srilankezi tocmai acolo, în leagănul etniei maghiare, rămâne un mister.

Patronul brutăriei spune că a apelat la muncitori străini pentru că cei locali nu mai erau. Localnicii spun că nu mai voiau să muncească acolo pentru că nu erau plătiţi, iar patronul se purta urât cu ei.

Imediat după începerea scandalului, cei doi brutari srilankezi, care au devenit băieţii buni, au primit oferte să vină să muncească în Cluj, unde este nevoie disperată de forţă de muncă şi unde clujenii nu au astfel de probleme existenţiale ca cei din Ditrău. Sau citiţi declaraţia celebrului Ştefan Mandachi, cel cu autostrada Moldovei, care vrea să-i ia el.

Confruntate cu o lipsă acută de forţă de muncă locală plecată în afară (în 2018 România a fost, cu 180.000 de oameni, principalul exportator de forţă de muncă în Europa, în realitate cifrele sunt mai mari), companiile româneşti şi antreprenorii români au făcut presiune asupra guvernului României pentru a deschide mai mult piaţa forţei de muncă către statele non-UE.

Dacă în 2015 şi în 2016 Guvernul a aprobat 5.000 de permise de muncă pe an pentru cetăţeni din afara UE, în 2018 numărul a urcat la 8.500, iar în 2019, la prima strigare a eliberat 20.000, iar pe parcursul anului numărul a crescut la 30.000.

City Grill, cel mai mare lanţ românesc din HoReCa, cred că are peste 100 de nepalezi şi srilankezi care muncesc în restaurante - fie la masă, dar mai ales în spate, la bucătărie şi curăţenie.

Cristian Erbaşu, proprietarul constructorului Erbaşu, lucrează deja cu 450 de vietnamezi, din 1.200 de angajaţi, adică o treime din forţa de muncă.

El spune că un vietnamez îl costă 1.200 de euro pe lună, cam la fel cât un român, doar că, “deşi românii au productivitate mai bună, vietnamezii au continuitate şi nu întâmpinăm aceeaşi fluctuaţie”. Când în joc sunt comenzi certe pe construcţii şi afaceri de 1 miliard de lei pe an (peste 200 de milioane de euro), naţionalitatea lucrătorilor nu mai contează.

Cazul de la Ditrău pare singular în România, dar este un trend care de-abia acum începe în Europa Centrală şi de Est: confruntate cu căderea demografică şi lipsa forţei de muncă care a plecat în Vest, companiile naţionale au început să ia pe cont propriu problema acoperirii necesarului de oameni.

Multinaţionalele, deşi se confruntă cu aceeaşi situaţie, reprezintă în continuare prima opţiune pentru forţa de muncă locală, având în vedere că oferă salarii mai mari şi joburi mai bune.

Centrul şi Estul Europei de-abia acum începe să aducă forţă de muncă din Asia, Africa, de la arabi,  musulmani etc. Ţările vestice şi-au deschis porţile acum mai multe decenii, iar căderea comunismului a fost o gură de oxigen, având în vedere că au mai putut să echilibreze cu europeni celelalte naţii importate.

Prezenţa altor naţii pe piaţa muncii schimbă inevitabil, în decenii, compoziţia unei ţări, o problemă cu care ţările din Est, foste comuniste şi închise, nu s-au confruntat.

Cel mai interesant articol pe care l-am citit în ultimul timp în Financial Times, principalul cotidian de business al Europei, este scris de Ivan Krastev, preşedintele unui centru pentru strategii liberale din Sofia şi colaborator la Institute for Human Sciences, IWM Vienna: Depopulation is eastern Europe’s biggest problem.

El aduce o perspectivă extrem de intresantă: cum vor trata ţările din Est, unde populaţia este covârşitor naţională, această problemă a deschiderii pieţei muncii către alte naţii, şi ce impact va avea acest lucru nu mâine, când companiile îşi rezolvă problema forţei de muncă, ci peste câteva decenii.

După cum spuneau şi localnicii din Ditrău, azi sunt doi srilankezi, mâine vor fi cinci, poimâine vor fi zece, iar apoi vor deveni o comunitate de sine stătătoare, cu obiceiurile lor, care îşi va cere drepturile.

Ungaria lui Viktor Orban spune că nu are nevoie de sirieni, iar Polonia, care a primit 2 milioane de ucraineni, vrea să se înscrie în aceeaşi politică.

În 1939, 30% din populaţia Poloniei era alta decât etnicii polonezi, iar acum etnicii polonezi reprezintă 95% din Polonia, asta datorită comunismului.

Ivan Krastev remarcă că polonezii au eliberat cele mai multe permise de muncă din UE în 2017, în ciuda faptului că guvernul de la Varşovia s-a opus politicii Bruxellesului în privinţa refugiaţilor.

Acum noile naţii care sunt aduse să muncească în Europa Centrală şi de Est sunt binevenite, pentru că acoperă o gaură reală pe piaţa forţei de muncă şi că, fiind la început, nu au niciun cuvânt de spus în societate şi în politică, deci în administrarea ţării.

Ivan Krastev se întreabă ce se va întâmpla însă peste decenii, când această forţă de muncă de acum va deveni din ce în ce mai numeroasă şi va începe să conteze ca număr în alegerile politice. Pentru că în democraţie cifrele şi voturile contează cel mai mult.

Spre exemplu, în România nu toată lumea este fericită cu ascensiunea ţiganilor, romii în varianta modernă, care au început să câştige teren şi să înainteze spre centru fie prin bani, fie prin forţă, iar pentru voturile lor, compacte şi numeroase, lideri politici au făcut adevărate înţelegeri.

Căderea comunismului a adus câştigători dar şi pierdanţi. Iar cei care au pierdut influenţează acum prin votul lor mult mai mult evoluţia societăţii decât cei tineri, şi creează o mare frustrare noii generaţii, care are ca primă opţiune plecarea din ţară, scrie Krastev.

În aceste condiţii, golul este acoperit de alte naţii, iar peste decenii va fi o confruntare ideologică de clasă între cei în vârstă, în marea lor majoritate etnici naţionali, cu celelalte naţii care, în timp, ar putea deveni principala forţă de muncă, pentru că au luat joburile pe care etnicii naţionali nu au mai vrut să le facă, respectiv construcţii, spălatul wc-urilor şi a farfuriilor, servitul la masă sau curăţenia din case.

Aceasta va fi confruntarea viitorului, spune Ivan Krastev: Etnicii naţionali, ca număr, vor fi mai mulţi, dar din punctul de vedere al forţei de muncă s-ar putea să fie pe picior de egalitate cu alte naţii. Pentru a ţine în frâu acest lucru din punct de vedere naţional, s-ar putea să fie chiar nevoie de o formă de guvernământ dictatorială.

Am putea spune că România nu are această problemă acum.

Numărul de permise de muncă va creşte sub presiunea companiilor, care au nevoie de cel puţin 1 milion de oameni în România (gândiţi-vă de câţi muncitori în construcţii va avea nevoie Iulian Dascălu să ridice proiectul de la Romexpo, de 1,2 milioane de metri pătraţi).

Haideţi să ne imaginăm ce înseamnă 50.000 de permise pe an pe o perioadă de 20 de ani, iar acest lucru înmulţit cu cel puţin 2 membri de familie fie aduşi, fie născuţi aici.

Dacă ne uităm puţin în istoria României acum 100 de ani, 30% din populaţie era de o altă etnie - germani, maghiari, evrei, austrieci, francezi, turci, tătari, ruşi, ucraineni etc. Iar istoria noastră este plină de evenimente mai mult sau mai puţin dramatice care au implicat confruntări între români şi alte etnii (tocmai am terminat de citit cartea Eugenia, scrisă de un francez, Lionel Duroy, pe care v-o recomand).

România are nevoie de investiţii pentru a putea să crească, dar şi de forţă de muncă. Acum problema se pune că investiţiile vin acolo unde există forţă de muncă.

Cum va arăta România peste 20-30 de ani, ca forţă de muncă, depinde de politicile de acum.

Cristian Erbaşu spune: Cu salarii de 1.200-1.500 de euro îi putem convinge pe muncitorii români din străinătate să vină pe şantierele din România.

În construcţii, salariul minim, majorat prin facilităţle fiscale din OUG  114, este de 2.300 de lei (480 de euro). Salariul minim net pe economie, pe care guvernul PNL l-a majorat numai cu 7% pentru a nu afecta productivitatea companiilor, este de 1.346 de lei (280 de euro).

Nu ştiu dacă guvernul PNL, pentru că el este acum la putere, înţelege că salariul minim nu reprezintă numai o chestiune de productivitate, ci reprezintă şi o problemă demografică cu impact peste ani. Românii se vor întoarce în ţară doar dacă salariile vor creşte mai mult.

Până atunci, trebuie să importăm forţă de muncă non-UE, cu implicaţiile de rigoare, care se vor vedea peste ani.

S-ar putea ca peste un 10-20-30 de ani, srilankezii sau alte naţii care s-au stabilit aici, să nu mai fie băieţii buni, pe care toată lumea vrea să-i angajeze.

Să nu fie invers!

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO