Opinii

Cum s-a schimbat dramatic România: Din mormanul de fiare ale petrochimiei răsar acum roboţii. În timp ce Rafo intră oficial în faliment, cu bazele matematicii învăţate în Oneşti, care l-a ajutat să creeze UiPath, Daniel Dines, primul miliardar român din IT, vrea acum ca fiecare om din lume să aibă robotul lui

Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

Autor: Cristian Hostiuc

22.09.2019, 17:56 4587

Pe 12 septembrie a apărut în celebra revistă americană Forbes, ediţia SUA, povestea lui Daniel Dines, creatorul UiPath, cel mai valoros start-up din IT pornit din România, care a ajuns să fie evaluat în primăvară la 7 miliarde de dolari, când a strâns peste jumătate de miliard de dolari de la un grup de investitori.

A doua zi, cineva din Bucureşti, dar care este din Oneşti, mi-a dat un SMS: “Sper că ai observat ce produce Oneştiul!”.

Într-o discuţie din 2018 la ZF Live, Daniel Dines, din Oneşti, a spus că a învăţat bazele şi să iubească matematica la liceu, de la un profesor cu har. În 1997 el a venit la Facultatea de Matematică din Bucureşti, dar nu i-a prea plăcut acolo. Cu Matematica şi Informatica din şcoală şi din facultate, el a plecat apoi, la începutul anilor 2000, la Microsoft, în Statele Unite, unde a învăţat cu ce se mănâncă industria IT. În 2005 s-a întors în ţară pentru a vedea ce poate face singur, pe cont propriu.

Peste zece ani, alături de Marius Tîrcă a creat UiPath care, în numai şase ani, a ajuns cel mai valoros start-up din IT pornit din România şi care, prin roboţii creaţi, automatizează procesele repetitive din companii.

Revista Forbes spune că Daniel Dines are peste 20% din acţiuni deci, pe hârtie, ar avea 1,4 miliarde de dolari, ceea ce nu este de ici de colo pentru cineva care a pornit din Oneşti.

Nu este mai bogat decât Ion Ţiriac sau fraţii Pavăl de la Dedeman, conform unei analize făcute de Business Magazin.

Daniel Dines spune în interviul din Forbes că viziunea lui este ca fiecare om să aibă robotul lui, aşa cum Bill Gates a spus în anii ’80 că fiecare om va avea calculatorul lui.

După o săptămână de la apariţia articolului din Forbes, pe 19 septembrie, apare ştirea că Tribunalul Bacău a decis oficial falimentul Rafo Oneşti, celebra rafinărie din nordul ţării, care în anii ’90 şi începutul anilor 2000 era în top 10 cele mai mari companii din România, cu afaceri de peste 600 de milioane de dolari.

Dacă istoria este adevărată, aşa cum am auzit-o eu, celebrul oligarh rus, Roman Abramovici, patronul clubului de fotbal Chelsea Londra, şi-a început afacerile la începutul anilor ’90, când imperiul sovietic se prăbuşea, cu nişte produse petroliere de la rafinăria din Oneşti.

După ce a trecut prin mâinile lui Iacubov, Marian Iancu, a unor ruşi, ucraineni, moldoveni, culminând cu un acţionar înregistrat la Viena, în Austria, Rafo a căzut treptat după 2008, ajungând acum în faliment.

Rafo Oneşti avea, la începutul anuilor 2000, afacveri de pest e600 de milioane de dolari.

Rafo făcea parte din Complexul Petrochimic de la Borzeşti, spart în anii ’90 în mai multe companii din care mai rezistă doar Chimcomplex, restul însemnând un morman de fiare vechi. Poate Carom Oneşti să mai aibă o şansă.

Tot Complexul Borzeşti avea peste 20.000 de angajaţi din cei 60.000 de locuitori ai oraşului Oneşti (acum tot oraşul are numai 30.000 de locuitori) şi deţinea 20% din industria petrolieră şi chimică a României. 

Industria petrolieră şi chimică de acolo a ajuns o amintire, iar acum cel mai cunoscut produs al Oneştiului este brandul de biscuiţi, covrigei şi bretzel CROCO, o afacere de succes deţinută de Damian Mereu.

În timp ce, după anii 2000 industria petrolieră şi chimică a României se închidea, se privatiza, se vindea cu mai mult sau mai puţin succes iar salariaţii din acest domeniu îşi căutau altceva de făcut sau plecau din ţară, în România se năştea o nouă industrie, cea a IT-ului.

Părinţii din Oneşti şi din alte oraşe ale ţării unde fabricile cădeau îşi îndreptau copiii către alte oraşe, către alte ţări, alte domenii, diferite de ale lor, în speranţa că îşi vor găsi ceva mai bun, îşi vor găsi alte locuri de muncă.

Părinţii nu mai voiau ca urmaşii lor să mai lucreze în secţii reci, cu mâinile în ulei şi vaselină, cu salarii mâncate de inflaţie, ci doreau ca ei să lucreze în birouri curate, la costum şi rochie, unde se vorbea engleza.

Aceasta a fost şansa copiilor anilor ’90 care au plecat din locuri unde cădeau industrii şi au venit în oraşe unde se creau noi şi alte locuri de muncă, plătite în dolari şi cu expunere externă.

Acesta a fost şi cazul lui Daniel Dines şi a multor programtori, IT-işti, care formează industria românească de IT de astăzi.

Pentru părinţi căderea locurilor lor de muncă a fost dramatică, dar pentru copii, deschiderea după anii 2000 pentru apariţia investitorilor străini în România a fost extraordinară.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO