Reducerea preţurilor la medicamente, chestiune redeschisă recent, nu va avea ca efect decât reducerea disponibilităţii acestora pe piaţa românească.
Zilele trecute, o veche temă a făcut un nou val în media românească; deşi îmi propusesem să fiu rezervat în ultima perioadă, puţinătatea reacţiilor şi nivelul redus la care se poartă discuţia mă împiedică să nu intervin în această problemă.
Desigur, în planul formal al problemei, există o inconsistenţă între prevederile în vigoare şi realitatea din teren, iar acest lucru nu este în regulă, deşi nu este nici ceva ieşit din comun pentru cei care obişnuiesc să privească în profunzime realităţile româneşti. Foarte probabil, după accesele iniţiale de "mânie proletară", se va proceda la o reducere administrativă a preţurilor incriminate deja, iar pentru asta se vor adresa şi se vor primi câteva felicitări. Dar vom obţine ce-ar trebui cu o astfel de măsură? Am motive serioase să mă îndoiesc şi o să încerc să vi le împărtăşesc în rândurile următoare.
Obiectivele reglementării: disponibilitate şi accesibilitate
Dacă segmentul preţurilor medicamentelor pe bază de prescripţie medicală este reglementat, atunci autoritatea respectivă (Ministerul Sănătăţii) trebuie să-şi asume responsabilitatea, să enunţe obiectivele reglementării şi să măsoare în timp îndeplinirea sau neîndeplinirea acestora. Faptul că nu avem suficienţi bani, invocat frecvent şi în mare măsură adevărat, este un fapt obiectiv, dar nu este un obiectiv. Obiectivele sunt (sau ar trebui să fie) disponibilitatea şi accesibilitatea acestor medicamente, iar încadrarea bugetară se poate realiza în acest spirit, atât prin măsuri de creştere a veniturilor/ încasărilor, cât şi de optimizare a cheltuielilor.
Disponibilitate înseamnă a putea găsi medicamentul de care ai nevoie, iar timpul consumat pentru asta se adaugă la preţul pe care îl plăteşti. Ca unul care am trăit vremurile în care foarte multe tratamente nu erau disponibile şi ştiu ce înseamnă asta, afirm cu tristeţe că Ordinul 75, cel care fixează preţul medicamentelor la nivelul minim din cele 12 ţări, a dus din 2009 până în prezent la o reducere semnificativă a disponibilităţii medicamentelor, după o perioadă în care acest aspect se îmbunătăţise semnificativ, iar escaladarea suplimentară a preţului minim nu va face decât să agraveze situaţia. Faptul că avem multe farmacii în zonele aglomerate nu este echivalent cu disponibilitatea tratamentului pentru pacientul aflat în suferinţă.
Accesibilitate (în sens de affordability) înseamnă să-ţi permiţi să cumperi tratamentul de care ai nevoie; aici e puţin mai complicat, pentru că se confundă adesea preţul la care se cumpără medicamentul cu preţul pe care îl plăteşte din buzunarul propriu pacientul (redus prin mecansimele de compensare/gratuitate), confuzie care poate fi acceptată în cazul publicului larg, dar nu este admisibilă pentru specialişti, media sau autorităţi responsabile. Nu de puţine ori cotidienele noastre au titrat "scumpirea medicamentelor" atunci când era vorba de reducerea nivelului de compensare ale unor produse al căror preţ (în majoritate covârşitoare) era constant de multă vreme. Trecem peste micile nereuşite ale reglementării preţurilor, ca medicamente fără reţetă mai scumpe decât cele cu reţetă sau co-plată semnificativă pentru medicamente obişnuite versus gratuitate la produse scumpe sau foarte scumpe, deoarece credem că nu au fost premeditate, însă a influenţa reglementarea pentru interese punctuale mi se pare imoral şi periculos.
Preţul minim versus politici de pricing diferenţiate
Disponibilitate şi accesibilitate pentru medicamente, bune şi rezistente în timp, se pot obţine doar printr-o politică raţională şi consecventă de pricing (care adresează în principal disponibilitatea, responsabilitate şi prioritate a Ministerului Sănătăţii) combinată cu politica de reimbursement (urmărind în primul rând accesibilitatea, responsabilitate şi prioritate a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate).
În materie de pricing, politica preţului minim este o abordare îngustă şi de termen scurt, oarecum justificabilă la impactul cu criza financiară, dar care trebuie abandonată la normalizarea situaţiei. Îşi mai aduce aminte cineva cum a rezolvat Ceauşescu pe vremuri problema crizei alimentare în Capitală stabilind mercurialul în pieţe?
Lăsând retorica la o parte, există 2 zone de interes public maxim în arsenalul terapeutic: zona medicamentelor "obişnuite", la care preţul minim riscă să nu ofere rentabilitatea normală a produsului în timp şi zona medicamentelor "vedetă", care apar la un preţ mare raportat la puterea noastră de cumpărare. Menţinerea sau escaladarea preţului minim în condiţii de economie de piaţă va aduce probleme reale de disponibilitate atât în zona medicamentelor ieftine, care vor fi scoase din portofoliu de producători pe măsură ce rentabilitatea negativă nu mai poate fi susţinută, ca şi în zona medicamentelor scumpe, unde prejudiciile create pe alte pieţe europene vor pune în umbră motivaţiile de pe piaţa românească.
Pentru medicamentele "obişnuite", dar care vizează milioane de pacienţi, o reglementare bazată pe bun-simţ economic este mai mult decât suficientă: avem nevoie de o competiţie sănătoasă, respectiv de cel puţin 3 producători pe medicament, care să poată susţine nevoile pieţei la un raport calitate/preţ rezonabil şi pentru producător şi pentru pacient, respectiv autoritate reglatoare. O procedură anuală de actualizare este suficientă, iar preţurile pot fi menţinute, scăzute sau crescute funcţie de evoluţia şi mesajele pieţei, în timp ce calitatea medicamentului merită menţinută la un nivel ridicat.
Pentru medicamentele "vedetă", care vizează un număr mai mic de pacienţi, dar de regulă cu afecţiuni mai grave, abordarea la nivel de preţ mediu la un panel de ţări este mult mai recomandabilă din punct de vedere al disponibilităţii. Aici problema reală este decalajul dintre puterea de cumpărare a românului mediu (plus randamentul scăzut al protecţiei sociale din România) şi puterea de cumpărare (plus randamentele sistemelor de protecţie socială) din economiile de vârf. Soluţia este relativ simplă, prin completarea preţului de piaţă de tip medie europeană cu un mecanism de decontare directă, între CNAS şi producători, al diferenţei dintre preţul mediu european şi un preţ local, indexat (în jos) conform cu puterea de cumpărare. Altfel, continuarea "claw-back"-ului actual şi iluzia că producătorii de generice pot plăti pentru producătorii de inovatoare sunt extrem de riscante. Companiile farmaceutice au demonstrat că sunt buni plătitori de taxe, atât timp cât taxa "claw-back" are cel mai ridicat grad de colectare dintre toate taxele în România. Nu subestimăm eforturile de implementare, însă orice altă abordare nu face decât să ne expună suplimentar riscurilor de export paralel.
Desigur, acest model de pricing trebuie completat cu un mecanism adecvat de reimbursement, conform cu un model matur de asigurări, dar despre acesta vom vorbi mai pe larg într-un articol următor.
Petru Crăciun este director general al companiei de analiză şi studii de piaţă Cegedim România
