În ultimele luni a tot curs o avalanşă de scrisori, toată lumea a scris către toată lumea - tinere către premieri, alte tinere către candidaţi, tineri către bătrâni, intelectuali către mai puţin intelectuali dar mai avuţi, alegători către nealegători; în general oricine avea de spus ceva, şi nu putem constata decât că lumea chiar are ceva de spus, marca o scrisoare. Am decis să scriu şi eu una.
Aşadar:
„Dragul meu, bla, bla, bla, care sănătate ţi-o doresc şi ţie. M-am gândit să îţi scriu pentru ca, furat de anumite entuziasme, să nu rişti mai târziu să fii dezamăgit.
Dezamăgit pentru că schimbarea pe care o doreşti, pe care o doreşte o mare parte din societatea românească, între graniţe sau în afara acestora, s-ar putea să întârzie. Nu-ţi scriam aceste rânduri dacă nu vedeam la televizor o defilare de ziua naţională ţinută, într-un oraş destul de important, într-un supermarket - tinere majorete fluturând pompoane, o fanfară, başca trupele de militari bătând pas de defilare printre rafturile cu sticle de băutură, detergent şi murături -, nu-i asta definiţia României de astăzi?! Ţara care acum te face să te simţi plin de mândrie, acum te trânteşte cu capul în pământ de nu te vezi. Domnul Iohannis a izbutit să coalizeze o sumă de oameni, dar adu-ţi aminte că ai mai văzut de cel puţin două ori valuri de entuziasm popular care au purtat, entuziaste, oameni ce păreau a avea la ei cheia schimbării; nu după mult timp constatai că, din păcate, cheia lor nu se potrivea în broasca schimbării, iar schimbarea rămânea un soi de Fata Morgana.
