România traversează, poate mai mult ca oricând, o criză profundă de încredere şi de direcţie. Criza nu este doar una electorală, socială sau economică. Este o criză de responsabilitate – şi una dintre cele mai mari vinovăţii o poartă formele organizate ale societăţii civile: patronate, sindicate, camere de comerţ, uniuni profesionale, organizaţii academice şi neguvernamentale.
De ce sunt ele vinovate? Pentru că au abdicat de la misiunea lor esenţială.
Fiecare organizaţie, prin statut, îşi asumă că reprezintă interesele membrilor săi. Dar, în realitate, prea puţine mai îndeplinesc acest rol. Nu propun politici publice. Nu formulează priorităţi legislative. Nu monitorizează activitatea instituţiilor statului. Nu utilizează instrumentele democratice de presiune, avertizare şi sancţionare atunci când decidenţii politici derapează de la angajamentele lor.
Responsabilitatea ignorată: între Constituţie şi tăcere
Conform Constituţiei României, organismele consultative precum Consiliul Economic şi Social (CES) ar trebui să fie spaţiul instituţional în care vocea societăţii civile răsună în faţa Guvernului şi Parlamentului. În realitate, CES îşi îndeplineşte doar formal atribuţiile. Avizele sale sunt vagi, lipsite de impact, iar structura de reprezentare este adesea disfuncţională.
Patronatele – absente din economia reală
Deşi ar trebui să joace un rol fundamental în dialogul social, patronatele româneşti au dezamăgit constant. Lipsa de viziune, leadership-ul improvizat, dispariţia din spaţiul public şi tăcerea în faţa deciziilor guvernamentale esenţiale (de la fiscalitate la educaţie tehnologică) sunt simptome ale unei prăbuşiri instituţionale lente, dar constante. În multe cazuri, patronatele au fost reduse la simple mecanisme de legitimare formală, nu de reprezentare activă.
Sindicatele – relicve ale unei epoci apuse
Cu lideri „eterni”, cu o retorică ancorată în anii ’90 şi cu o lipsă cronică de iniţiativă legislativă, sindicatele au pierdut contactul cu realitatea muncii moderne. În loc să fie gardienii demnităţii în muncă, au devenit adesea complici ai unui sistem care ignoră sănătatea mintală la locul de muncă, munca precară sau exploatarea tinerilor. Niciun proiect coerent pentru o legislaţie a muncii adaptată secolului XXI nu a fost generat de aceste structuri.
Structurile academice şi organizaţiile civice – elitele tăcerii
Universităţile, academiile şi asociaţiile profesionale au preferat, în mare parte, tăcerea confortabilă în faţa marilor probleme ale României. Reforma educaţiei, autonomia universitară, dreptul la informare sau etica cercetării au fost tratate ca subiecte interne, nu ca teme publice. Cât despre ONG-urile de tip watchdog – sunt prea puţine, prea slabe şi prea izolate pentru a compensa pasivitatea marilor structuri reprezentative.
Dar de ce această tăcere?
Este nevoie de o analiză serioasă a cauzelor profunde:
• Capturarea instituţională a multor structuri de către interese politice sau economice;
• Lipsa de profesionalizare şi de formare continuă în advocacy, leadership şi comunicare publică;
• Dependenţa de finanţări fragile, adesea direcţionate spre proiecte punctuale, nu spre construcţia de instituţii solide;
• Eroziunea încrederii cetăţenilor în aceste structuri, cauzată de ani de inacţiune şi inconsecvenţă.
Comparaţii necesare: cum funcţionează societatea civilă acolo unde democraţia e vie
• În Germania, camerele de comerţ au putere de iniţiativă legislativă şi monitorizează aplicarea reglementărilor. Nu sunt doar observatori – sunt actori de sistem.
• În Franţa, sindicatele şi patronatele negociază direct cu Guvernul reformele din educaţie şi muncă, iar CES-ul are influenţă reală.
• În Ţările Nordice, organizaţiile neguvernamentale participă la elaborarea bugetelor locale şi naţionale, printr-un dialog social real şi instituţionalizat.
Alegerile prezidenţiale – simptomul unei boli mai vechi
Actuala criză politică, în care cetăţenii se simt prinşi între populism şi tehnocraţie fără suflet, este şi rodul absenţei unui arbitru credibil în societate. Dacă societatea civilă ar fi activă, profesionistă, implicată, ea ar fi oferit o alternativă morală şi intelectuală. Ar fi tras semnale de alarmă, ar fi propus agende coerente, ar fi încurajat un vot informat. Nu a făcut-o.
România are nevoie de o societate civilă care îşi aminteşte că este o forţă, nu o formalitate
Nu mai putem aştepta ca „politicienii să se schimbe”. Schimbarea trebuie să înceapă de la cei care pretind că ne reprezintă în afara Parlamentului. Patronatele, sindicatele, organizaţiile civice trebuie:
• Să-şi regândească misiunea;
• Să-şi profesionalizeze activitatea;
• Să se conecteze cu cetăţenii reali şi problemele lor;
• Să devină gardieni ai democraţiei şi watchdogi ai decidenţilor.
Concluzie: responsabilitatea este partajată, dar societatea civilă organizată are cheia redresării
Câtă vreme aceste structuri nu îşi asumă rolul constituţional şi social, România va rămâne o democraţie incompletă, vulnerabilă în faţa abuzurilor, manipulării şi deciziilor luate în spatele uşilor închise. E timpul ca societatea civilă să se trezească. Pentru că fără ea, nu vom avea nici democraţie reală, nici stat funcţional, nici viitor.
Radu Nicosevici este preşedintele Academiei de Advocacy.
