De curând, asistăm din nou la o inflamare pe tema creditelor în franci elveţieni, ca urmare a deprecierii substanţiale a leului în raport cu moneda elveţiană. Cauza o reprezintă decizia băncii centrale a Elveţiei de a renunţa la pragul minim de curs de 1,2 franci/euro, în vigoare din 2011. Peste noapte, cei cu credite în franci s-au trezit cu rate mai mari cu aproximativ 20%, unii fiind în imposibilitatea de a le mai plăti.
Soluţiile nu au întârziat să apară! Desigur, unele dintre propunerile de rezolvare a situaţiei nu sunt lipsite de populism şi rupte de fundamentele pieţei. Mai mult, pot expune sistemul bancar la hazard moral, atât din partea clienţilor, cât şi a băncilor. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că orice decizie acum trebuie privită şi pe termen lung, trebuie analizată prin prisma tuturor consecinţelor pe care le-ar putea implica.
Guvernatorul BNR Mugur Isărescu spunea de curând că o soluţie ar fi aceea ca fiecare bancă să negocieze direct cu fiecare client în parte, pornind de la fiecare caz, ceea ce nu e deloc greşit, ba de bun augur, chiar dacă ar implica o perioadă de timp mai lungă. Astfel, fiecare bancă îşi va evalua situaţia portofoliului de credite în franci într-un mod realist, iar scenariul va respecta principiile pieţei.
După această etapă s-ar putea recurge din nou la piaţă, de data aceasta la piaţa de capital. Ar fi momentul în care piaţa bancară ar putea fi racordată mai bine la piaţa de capital. Cum? Prin fenomenul de securizare a creanţelor şi a emisiunilor de obligaţiuni ipotecare. Băncile ar putea vinde cu discount portofoliile de credite în franci, refinanţându-se astfel şi curăţându-şi bilanţurile, scăpând de povara provizioanelor. Creanţele „împachetate“ ar ajunge în portofoliile unor investitori specializaţi.
O altă soluţie, care ar putea fi concomitentă, ar fi cea de implicare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe (ANL), vizând în special cazurile sociale. Astfel, ANL ar fi în situaţia de a prelua creanţele în franci de la bănci, finanţându-se prin emisiunea de obligaţiuni ipotecare pe termen lung, garantate de stat, vândute, de asemenea, unor investitori specializaţi. În caz de default, clienţii ar putea locui în continuare în locuinţa care va intra în proprietatea ANL, plătind o chirie conform locuinţelor sociale, pe o anumită perioadă de timp (de exemplu 1-5 ani). În tot acest timp, debitorul ar avea posibilitatea de a-şi reveni financiar şi a relua plata ratelor sau de a căuta altă locuinţă. ANL ar fi în postura de a valorifica/exploata mult mai eficient imobilele în caz de executare silită, comparativ cu băncile. Sub presiunea recuperării creditelor, băncile ar vinde imobilele la preţuri mult sub valoarea de piaţă. În schimb, ANL le-ar putea închiria şi eventual vinde, după o anumită perioadă de timp, dar la un preţ al pieţei. Punctual, pentru cei care se încadrează, statul al putea acorda acea subvenţie pentru construirea de locuinţe (prin Programul naţional privind sprijinirea construirii de locuinţe proprietate personală), reducând astfel din valoarea de plată. Desigur, pot fi luate în considerare şi măsurile de natură fiscală invocate de guvernator.
În această situaţie, toată lumea ar câştiga. Clienţii ar avea a doua şansă, băncile şi-ar reduce pierderile şi ar obţine resurse financiare pentru creditarea economiei prin vânzarea creanţelor „rele”, statul ar cheltui mult mai puţin în cazul în care ar trebui să intervină prin măsuri bugetare sau fiscale (în situaţia în care ar trata toate cazurile deopotrivă, nu doar cele sociale). Piaţa de capital ar câştiga în importanţă, prin dezvoltarea pieţei secundare a obligaţiunilor ipotecare. În felul acesta, în viitorul apropiat vom putea fii martorii şi altor emisiuni primare de obligaţiuni ipotecare.
Indiferent de soluţiile găsite, principiile care stau la baza lor nu trebuie să încalce legităţile pieţei! În caz contrar, pe termen lung, aceasta se va răzbuna, aşa cum a făcut-o de atâtea ori!
Bogdan Căpraru este conf. univ. dr. la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi
