Pe zi ce trece situaţia din Orientul Mijlociu devine tot mai complicată şi de unde americanii erau văzuţi sâmbătă ca nişte eroi ai rezolvării prin operaţiuni blitzkrieg a dictaturilor lumii, acum mulţi se întreabă dacă au ştiut într-adevăr în ce se bagă când au stârnit viesparul.
Deşi în primă fază iranienii au părut descumpăniţi şi ferocitatea loviturilor americano-israeliene i-a pus la pământ în prima zi, s-a dovedit ulterior că nu întâmplător perşii, strămoşii lor, au inventat şahul. Lovind în statele din Emiratele Arabe Unite, în Dubai şi Doha, sub pretextul retalierii faţă de forţele americane, au provocat haos în locurile iconice ale noilor puteri din Golf: malluri, aeroporturi şi rafinării.
Care poate fi miza lor? Poate fi aceea de a provoca o fisură pe termen lung în alianţa istorică a statelor arabe cu Statele Unite? Se pot gândi că populaţia din aceste state va fi la un moment dat nemulţumită de leadershipul actual şi îl va răsturna? Foarte greu de crezut, spun cunoscătorii zonei, care pun toată prosperitatea şi forţa economică pe care au căpătat-o aceste ţări, Dubai, Qatar, Arabia Saudită în ultimele 3-4 decenii tocmai pe baza alianţei securitate contra petrol şi gaze cu americanii.
Un lucru este cert. Două zone/ţări au venit ca o furtună pe scena economiei mondiale în ultimele cinci decenii: China şi ţările din Golf. China avea 1% din PIB-ul lumii în 1980 iar acum are 17%, în timp ce înainte de crizele petrolului din anii ’70 arabii erau încă în corturi şi Dubaiul de astăzi era deşert.
Nu se poate ignora evoluţia economică divergentă dintre Iran şi ţările arabe din ultimele decade, în condiţiile în care şi Iran şi Arabia Saudită stau fiecare pe rezerve de sute de miliarde de barili de petrol şi mii de miliarde de metri cubi de gaz.
Iran are rezerve de circa 200 miliarde de barili de petrol, fiind pe locul trei în lume, iar Arabia Saudită are rezerve de aproape 300 miliarde de barili, în schimb Iranul are rezerve de 32.000 mld. mc de gaze, faţă de 7.000 de mld. mc Arabia Saudită. Pentru comparaţie, România consumă anual 10 mld. mc de gaze şi este fericită că a găsit în Marea Neagră un zăcământ de 200 mld. mc în zăcământul Neptun Deep.
De fapt, Iran, Irak, Arabia Saudită, Kuweit şi Venezuela au fost ţările membre fondatoare ale OPEC – Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol, care pe valul anti-colonialist al mişcărilor de eliberare naţională s-au aliat în 1960 pentru a-şi coordona producţia şi pentru a prelua controlul asupra propriilor resurse naturale în faţa influenţei „Celor şapte surori“ - cele mai mari companii petroliere de la acel moment, care în diverse formule s-au transformat astăzi în BP, Chevron sau ExxonMobil.
Arabia Saudită şi Kuweit, care au bătut palma cu americanii, sunt astăzi „pe lună“ din punct de vedere al PIB/capita şi al nivelului de trai, în timp ce Irak, Iran şi Venezuela au rămas în urmă. Întâmplător sau nu, în ultimii 25 de ani toate aceste trei ţări au fost atacate în mod direct de trupele americane, ultimele două chiar în 2026.
Între cele două ţărmuri ale strâmtorii Urmuz care închide Golful Persic sunt 50 kilometri în punctul cel mai strâmt, şi este posibil ca zgârie norii din Dubai să fie vizibili de pe partea iraniană. Oare iranienii de rând nu se întreabă - cum de „verii“ noştri islamişti suniţi de peste mare au ajuns la etajul 56 cât are Burj Al Arab?
În 1960, Iranul şi Arabia Saudită aveau fiecare un PIB per capita de sub 200 dolari pentru ca astăzi Iranul să fie la 5.000 dolari iar Arabia Saudită să fie la 35.000 dolari, de şapte ori mai mare.
Iar bogăţia trebuie protejată. Toţi se întreabă acum când se vor termina stocurile de rachete şi drone de partea iraniană sau de interceptoare de partea statelor arabe. Problema este că stocurile cu ură nu se termină prea repede. De aceea, un viitor în care şi Iranul să devină un fel de Irak, o ţară în degringoladă, nu le surâde deloc emirilor din Golf. În aceste zile/săptămâni se joacă menţinerea unui echilibru zonal a cărui rupere va costa atât de mult că poate trimite unde de şoc foarte greu de absorbit la nivel global.
Speranţa este ca poporul iranian să fie convins că merită să lupte pentru un viitor pe care îl văd ca prezent în ţările din Golf, în Emirate şi Arabia Saudită. Dar cine poate asigura acest parcurs Iranului şi cât de posibil este pentru ţară de aproape 100 milioane de locuitori să ajungă la nivelul la care sunt astăzi ţările din Golf, mult mai puţin populate? Greu de spus.
Deocamdată iranienii arată, atacând inclusiv Ciprul şi Turcia, că vor să internaţionalizeze cât mai mult conflictul. Ce pot obţine? Nu se poate considera că mizează pe efectul distructiv al rachetelor cât pe cel moral, de disuasiune şi pe efectul de haos global prin care, indirect, să producă presiuni asupra SUA din partea aliaţilor – saudiţi sau europeni.
Deja, prin vocea preşedintelui Franţei Emanuel Macron care a propus un fel de „scut nuclear european“ se înţelege în planul doi mesajul trimis către americani: treaba voastră ce faceţi acolo, nu ne-aţi întrebat, noi lucrăm la propriul nostru scut dacă nu o să vă iasă treaba în Iran. Iar către iranieni: nu noi v-am atacat.
Pentru liderii europeni, punerea în dificultate a lui Donald Trump care le-a dat lecţii non-stop de când a preluat puterea este prima situaţie în care pot avea un cuvânt de spus, pentru că până la urmă trebuie să treci prin Europa ca să ajungi din America în Orientul Mijlociu. Plus legăturile istorice europene strânse cu statele din zonă. Asta ca o consolare măcar în faţa celui de-al doilea şoc energetic de după cel din 2022, după războiul din Ucraina.
Per total, situaţia este foarte complicată. Americanii pare că s-au încurcat în propriile decizii. Câteodată îndrăzneala te poate costa dacă nu ai un plan bun. Chinezii şi ruşii abia aşteaptă un pas greşit. Chiar dacă sensul este corect, de data aceasta jocul este pe muchie.
