Prea uşor a trecut vestea că România s-a împrumutat la începutul acestui an cu 4 miliarde de dolari pe 1 an, pe 10 si 30 de ani, cu dobânzi de peste 6% la un 1 an şi peste 7% pe an la scadenţele de 10 şi 30 de ani.
Ba chiar pe 30 de ani cu o dobândă record probabil în istorie, de 7,7%. Dobânzile sunt mai mari decât cele la care s-a împrumutat Ungaria (circa 7,1% la 30 de ani la dolar) şi cu mult mai mari decât s-a împrumutat Croaţia (4% la dolar la 30 de ani).
În 27 ianuarie 2022, România se împrumutase la dolar la 5 ani şi 10 ani cu o dobândă de 3,1% şi respectiv 3,7%.
Iar pe 25 mai 2022, după ce a izbucnit războiul din Ucraina, dobânzile la dolar s-au dus la 5,3% la 5 ani şi la 6% la 12 ani.
Deci în doar un an, dobânda la dolar la 10 ani aproape că s-a dublat. În ianuarie 2022 dobânda la dolar la 10 ani era 3,7% pentru România, în ianuarie 2023 dobânda la dolar la 10 ani a ajuns la 7,2%.
Hopa. Păi e cam complicată situaţia, înseamnă. Vestul se uită cam cu circumspecţie încoace. Suntem aliaţi, dar când vine vorba de bani, banii costă. Şi costă, nu glumă, aproape 8% pe an. Mai mult decât au românii dobânzi la credite în lei la apartamente.
Aceste dobânzi vor apăsa costurile cu datoria publică ale guvernului pe zeci de ani. Când pui banii jos, atunci iese adevărul. Atunci se vede ce credibilitate ai.
Este adevărat că inflaţia nu se domoleşte şi că ţările periferice duc greul de fiecare dată când dobânzile cresc la nivel internaţional, dar istoric orice dobândă care trece de 7% la dolar este dobândă pentru bonduri junk, adică acelea asociate celui mai mare risc.
România a trecut prin experienţa defaulturilor la nivelul datoriei externe şi când apar astfel de dobânzi la titluri emise pe zeci de ani atunci toţi finanţatorii internaţionali ridică din sprâncene.
Dar nu numai nivelul dobânzilor pe care a fost dispusă să le plătească România pe o perioadă atât de lungă a fost surprinzător, ci şi anunţul Ministerului de Finanţe privind necesarul brut de refinanţare aferent anului 2023.
Acest termen înseamnă cât are nevoie să se împrumute statul atât pentru a achita datoriile care vin la scadenţă, roll over, cât şi nevoia de finanţare nouă, pentru deficitul bugetar estimat pentru 2023 la 4,4% din PIB. Este ciudat că volumul brut necesar de refinanţare de pe piaţa internă şi externă a fost anunţat la începutul acestui an de 160 de miliarde de lei, cu 24 mld. lei mai mult decât se estima că va fi necesar în mai 2022.
În documentul „Strategia de administrare a datoriei publice guvernamentale 2022-2024”, publicat de Ministerul de Finanţe la secţiunea „Datorie Publică” de pe site în mai 2022, se menţionează la pagina 26 un estimat al „Necesarului brut de finanţare” pentru 2023 de 136,1 mld. lei. Acesta este cel mai recent document privind datoria publică publicat de Finanţe pe site.
Ministerul de Finanţe anunţă însă anul acesta, în Programul indicativ de emisiuni de titluri de stat aferent anului 2023, un necesar brut de finanţare de 160 mld. lei. Istoric, este cel mai mare necesar de finanţare.
La cheltuieli totale de 470 mld. lei ale bugetului general consolidat, să fii nevoit să împrumuţi unul din trei lei pe care îi cheltuieşti pare cam mult.
Nu e clar de ce dintr-o dată este nevoie de un supliment de 24 mld. lei (aproape 5 mld. euro) pentru refinanţarea datoriilor existente, dar faptul că Finanţele au acceptat chiar la începutul anului să se împrumute pe 30 de ani cu peste 1 mld. dolari cu o dobândă de aproape 8% nu este de bun augur.
Pe undeva ceva scârţâie. Nişte bani care trebuia să vină nu mai vin. Sau au apărut nişte cheltuieli neprevăzute care trebuie acoperite.
În criza din 2008-2009 România a trebuit să împrumute 20% din PIB pentru că a fost prinsă nepregătită cu rezerva valutară. Datoria publică era redusă: 15% din PIB în decembrie 2008. Era mai mult decât administrabilă. Ce nu aveam atunci era rezerva valutară, în sarcina BNR. Rezerva valutară era prea mică în raport cu datoria externă privată. A trebuit să luăm bani de la FMI, 20 miliarde de dolari, ca să mărim rezerva valutară prin datorie publică.
În 2011, datoria publică ajunsese la 35% din PIB, unde a rămas până în 2019.
În criza pandemică din 2020-2021 guvernul a trebuit să facă încă 20% din PIB împrumuturi suplimentare doar ca să ţină economia în funcţiune. Acum datoria publică s-a dus la aproape 650 mld. lei, adică 50% din PIB.
Deci 15% - 35% - 50%. Aşa a mers datoria publică a României ca procent din PIB din 2007 încoace. Culmea, tocmai de când am aderat la UE, de când se spune că au intrat net zeci de miliarde de euro. Au intrat, dar a ieşit şi mai mult. România trăieşte pe datorie şi va veni o scadenţă. Când vezi dobânzi de aproape 8% pe 30 de ani la dolar, nu la leu, nu-i de glumă.
