Războiul din Iran, venit la patru ani după cel declanşat de Rusia în Ucraina, ne arată că o lume în care resursele naturale nu contează, aşa cum ni se spune mai ales de către cei care nu dispun de resurse, este o iluzie.
Toate datele arată că Uniunea Europeană a venit târziu în 2019 cu programul Green Deal cu care a încercat să-şi reducă dependenţa de combustibilii fosili, de petrol şi de gaz.
După izbucnirea războiului din Ucraina şi acum a celui din Iran este clar că pe hărţile strategilor era vizibilă constrângerea la care urma să fie supusă UE, lipsită de resurse energetice, în condiţiile creşterii economiei chineze şi a consumului său energetic.
În pofida multiplelor discuţii despre energia verde, accelerarea dependenţei de combustibili fosili a crescut în ultimii ani ca urmare a venirii pe piaţă a unor noi mari consumatori – China şi restul ţărilor din BRICS.
China consuma în 1990, când reprezenta doar 1-2% din PIB-ul lumii, 2 milioane de barili de petrol pe zi, iar astăzi consumă 17 milioane de barili pe zi, în timp ce Statele Unite consumă 20 milioane de barili pe zi faţă de 17 milioane în 1990. UE a reuşit să-şi reducă consumul de la 13 milioane de barili pe zi în 1990 la 10 milioane.
Consumul mondial de petrol este astăzi de peste 100 milioane de barili pe zi, faţă de 60-70 milioane de barili în 1990, ca urmare a creşterii din ţările emergente.
Lumea nu mai poate face abstracţie de emergenţa Chinei ca jucător global, dar şi a celorlalte puteri precum India, Turcia sau Brazilia la masa marilor economii ale lumii. Este adevărat că ultimii 30 de ani au fost cei mai buni istoric pentru ţări din Europa Centrală şi de Est precum Polonia sau România, după cum a discutat ieri la Bucureşti istoricul american Anne Applebaum, invitată de organizaţia neguvernamentală Expert Forum, care nu îşi explică de ce societăţi democrate virează spre nedemocraţie chiar dacă progresează economic.
Dar această perioadă s-a suprapus exact peste cea mai rapidă reconfigurare a puterilor economiei mondiale din istorie şi nu se poate ignora creşterea de productivitate dată de accesul la forţa de muncă ieftină din bazinul asiatic. Creşterea aceasta de productivitate a fost transferată întregii lumi, nu numai ţărilor din Europa de Est, care au beneficiat şi de reorganizarea economică, masive fluxuri de investiţii străine şi fonduri europene în această perioadă.
Nu poţi să rupi evoluţiile sociale şi politice de fluxurile de business. Fiecare ţară merge pe acel drum de pe urma căruia socoteşte că are cele mai multe avantaje. Spre exemplu, după ce şi-au făcut „suma“ de investiţii străine directe şi au observat că fluxurile de ieşire de capital deveniseră mai mari decât cele de intrare, Ungaria şi Polonia au început „naţionalizarea capitalului“.
Se vorbeşte că România a întrecut Ungaria la PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare, dar companiile maghiare sunt de departe peste cele româneşti. Puterea unei economii este dată de companiile locale, care pun valoare adăugată peste resursele locale sau de import, nu de exporturi de marfă brută precum cereale sau gaz, cum va face România în curând cu gazul din Marea Neagră.
La un PIB al Ungariei de doar 230 miliarde de euro faţă de 400 miliarde de euro România, MOL are afaceri de 35 miliarde de euro pe an, OMV Petrom doar de 7 miliarde de euro pe an, iar OTP Bank are active de 120 miliarde de euro, în timp ce cea mai mare bancă românească, Banca Transilvania, are 45 de miliarde de euro, de trei ori mai puţin.
Iar dezvoltarea nu este inegală, ca la noi, unde urbanizarea a rămas la 55% din total din cauza dezindustrializării. La o populaţie de 20 milioane, România are 5 milioane de salariaţi, în timp ce Ungaria are tot 5 milioane de salariaţi la 10 milioane populaţie. Audi, Mercedes, Suzuki au fabrici cu afaceri de 3-4 miliarde de euro în Ungaria, iar Wizz Air ia faţa Taromului de departe cu venituri de peste 2 miliarde de euro pe an.
Nu mai vorbim de producătorul de medicamente Gedeon Richter cu afaceri de 2,3 miliarde de euro pe an faţă de Terapia sau Antibiotice de la noi cu 3-400 milioane de euro.
Nu prea se înţelege de ce vor mulţi să se îmbete cu apă rece că România a depăşit Ungaria la ceva când sunt asemenea diferenţe la puterea de business a companiilor locale. De parcă ai putea avea o economie fără să ai jucători în economie, doar cu salariaţi. Dacă este să priveşti astfel, România are 4-5 milioane de salariaţi în Europa de Vest care lucrează pe la diverse firme, fabrici sau în construcţii. Asta înseamnă că are propria economie în Italia, Franţa sau Anglia? Ai o economie când ai cu cine juca la masă, când contezi ca jucător în energie, în industrie sau retail, când ai propriile strategii.
Fiecare ţară caută propria cale care să aducă cele mai mari avantaje propriei ei populaţii, să crească nivelul de trai. Nu te poţi aştepta ca fără politici proprii, fără să ai propriile companii cu care să te baţi la nivel internaţional să ai un progres real.
Ce se întâmplă în Ucraina, în Iran, în Venezuela arată că lupta pe resurse a ajuns într-o fază acută. Pur şi simplu nu se mai ţine cont de nicio regulă, pentru că foamea este prea mare. Cererea pentru petrol şi gaze nu se va domoli, ci va creşte cel puţin un deceniu. Cu lideri care să gândească politici în favoarea propriilor cetăţeni şi propriilor companii, România poate beneficia de această evoluţie, având în vedere resursele de petrol şi gaze de care dispune.
