Ca jurnalist ai privilegiul de a fi martor la contorsiunile lumii şi probabil că rare sunt momentele în care, în mai puţin de 20 de ani, situaţia internaţională să se schimbe atât de mult încât două momente să pară imposibile în timp.
Observând desfăşurarea Summitului B9 de la Bucureşti din aceste zile, marcat de o înfrigurare a creşterii cheltuielilor pentru apărare, de o perspectivă sumbră şi aparent ireparabilă a relaţiilor dintre Vest şi Est, nu se poate imagina cum de a fost posibil Summitul NATO de la Bucureşti din 2008, unde în pofida declaraţiilor de o parte şi de alta, a avut loc o cină la Athenee Palace la care au luat parte liderii SUA, ai Rusiei, ai Germaniei, ai Franţei, ai Angliei, şeful NATO şi, normal, preşedintele de atunci al României, Traian Băsescu.
Dacă priveşti astăzi spre trecut, spre acel summit, nu ţi-l poţi imagina ca fiind posibil. Iar dacă priveai atunci spre viitor, nu ţi l-ai fi putut imagina pe cel de astăzi.
Astăzi este de neimaginat ca într-un viitor prea apropiat, mai devreme de 20 de ani cel puţin, preşedintele Americii, al Rusiei, liderii Franţei, Germaniei şi ai Marii Britanii să ia cina împreună aşa încât atunci când te gândeşti că a existat un asemenea moment la Bucureşti în 2008 să pară de neconceput.
Şi la Summitul NATO de atunci de la Bucureşti nu ţi-ai fi putut imagina un viitor al războiului şi al înarmării, că peste 18 ani tot la Bucureşti, de data aceasta la Palatul Cotroceni şi nu la Palatul Parlamentului, se va discuta despre NATO 3.0, cum să ducem cheltuielile de apărare la 5% din PIB şi de ce nu s-au făcut la timp fabricile de drone promise.
„Nu aţi mai fost la summit-uri, nu ştiţi cum este?“, întreabă cu aplomb una din responsabilele cu comunicarea ale Preşedinţiei, „lucrările se urmăresc la televizor în sala jurnaliştilor“, ţi se spune când încerci să intri în sala de reuniune sub acoperirea de fotograf la primele minute deschise presei.
Îi stă bine României orgoliul de organiza un eveniment internaţional de anvergură, chiar dacă dedicat doar estului Europei.
Acum ştim. Noile generaţii au lumea la picioare, au umblat. Nu mai bâjbâim ca în anii 90 şi anii 2000. Credem - şi poate şi aşa este - că suntem de partea binelui. Uitaţi sunt anii când ne încadram la rând să fim luaţi în considerare de către cei puternici din Vest, să fim ai lor.
Anii în care tânjeam după o picătură de Occident. E frumos orgoliul de astăzi că suntem de-ai lor şi „răii“, de oriunde ar veni ei, de la vest de peste ocean, de la est sau şi de mai la est nu înţeleg ce e bine şi ce e rău. Nu înţeleg sensul lumii. Noi abia ne-am urcat în căruţă şi-l înţelegem.
Uităm că am fost în aceeaşi goană după echilibru şi securitate ca orice ţară de pe acest glob şi că poate a fost o şansă uriaşă, una care apare poate o dată la un secol, să beneficiem de un context internaţional al păcii şi prosperităţii planetare când puterile lumii vedeau o convergenţă spre democraţie şi libertate, un viitor comun în care barierele erau doar nivelul de productivitate în business.
Uităm că a fost o vreme a deschiderii, a dialogului, a Campionatelor Mondiale şi a Olimpiadelor întregi, când frica aproape că a fost uitată. Şi totuşi, ce a fost în lume, ce s-a schimbat aşa de mult încât acei ani să pară cu desăvârşire duşi?
Ce forţe au fragmentat lumea? Ce curenţi subterani atunci invizbili au alimentat dezlănţuirea câinilor războiului? Cât de mult trebuie dezechilibrată lumea că să obţii un nou echilibru? Sau acel echilibru a fost aparent şi a fost chiar sursa a ceea ce trăim astăzi?
Oare oamenii nu-şi dau seama că adevărul fiecăruia nu poate să prevaleze asupra adevărului celorlalţi şi la sfârşitul zilei fără o masă mare la care să participe toată lumea de fapt sensul lumii poate că nu este cel corect, cel necesar?
Dacă cele două summit-uri sunt inimaginabile astăzi privite unul din perspectiva altuia pe axa timpului, la fel sunt şi poziţiile protagoniştilor acelor evenimente. Complet inversate. Americanii au împins atunci pentru invitarea Ucrainei şi Georgiei în NATO iar Germania şi Franţa s-au opus din răsputeri. Astăzi, este invers.
„Familiile fericite nu au istorie“, spune Tolstoi în deschiderea romanului Război şi pace. S-a sădit atunci sămânţa războiului şi timpul n-a mai avut răbdare? De ce atunci America a acţionat aşa şi de ce astăzi şi-a schimbat poziţia?
Ce a fost după acel an, 2008, în lume? A venit marea criză financiară, în care aproape că era să se prăbuşească sistemul financiar-bancar occidental dacă nu era salvat de state. A fost acesta elementul care poate a destructurat planurile pentru hegemonie mondială ale SUA? A crescut prea repede China şi a dat peste cap echilibrul global?
În ce cheie poţi înţelege transformarea lumii din acest răstimp, de la o lume a păcii la o lume a războiului? Nimeni nu pleacă de bine de acasă la război, asta e clar. Cum de am ratat acea lumea a păcii, ce am putea face să o readucem? Astăzi dacă eşti (aparent) câştigător, te-ai urcat în tren, stai şi reflectează totuşi câţi ani ai stat pe peron şi trenul nu oprea. Şi că sunt şi alţii care se uită la acest tren în care eşti, cu vagoane luminate şi cafea gratis.
În grădina Cotroceniului s-a vorbit miercuri în primul rând poloneză şi apoi ceva limbi nordice. Un loc frumos, istoric. Mark Rutte, secretarul general al NATO, admira tavanele comandate acum 100 de ani de regii României. Dar un sentiment de îngrădire şi de lipsă de spaţiu plutea în aer.
Sigur, şi dimensiunea a fost alta în 2008. Una este un summit NATO şi una unul B9, cu doar 20% din membrii alianţei. Dar zecile de steaguri, miile de jurnalişti din toate ţările lumii de la Palatul Parlamentului în 2008 îţi dădeau o încredere că lumea toată poate să coopereze, că globalizarea aduce pacea şi că prosperitatea împărtăşită mondial va forţa toate ţările la cooperare, la comerţ, la înţelegere.
O lume fragmentată, o lume aproape în flăcări faţă de o lume în care pacea părea posibilă. O lume mai mică astăzi. Nu cred că voiam asta. Noi suntem aici să spunem că a fost posibil. Şi că oamenii să creadă că această lume va fi posibilă. Nu se poate să nu fie posibilă, pentru că s-a demonstrat că a fost.
Pentru generaţiile care urmează, pentru cei care ştiu astăzi că „la summit-uri jurnaliştii urmăresc din sala presei lucrările“: să nu se simtă bine într-o lume fragmentată. Să se gândească şi la cei de pe peron. Pentru că nici noi nu am fost mereu în tren. Ne-am urcat tocmai pentru că a fost un gând al păcii globale, care s-a şi obţinut un timp. Să nu-l uităm.
