„Opriţi planeta, vreau să cobor la prima“. Versurile acestui cântec descriu cât se poate de bine starea sufletească pe care o traversează tot mai multă lume, nu numai din România, de când a izbucnit acest nou război, de data aceasta în Orientul Mijlociu.
Dacă Europa Centrală şi de Est este „tâmpla“ Europei, locul cel mai sensibil, de unde au izbucnit, în ultima sută de ani, două războaie mondiale – Serbia 1914, Polonia 1939 – şi în 2022 războiul regional între Ucraina şi Rusia, Orientul Mijlociu este „tâmpla“ lumii, locul unde interesele puterilor globale se confruntă şi la suprafaţă ies colţii războiului, precum iese magma unui vulcan în locul unde scoarţele terestre se ciocnesc.
Iar dacă cineva se mai întreabă vreodată de ce România este cum este şi de ce nu este la noi ca în Franţa, Germania sau Elveţia, să ia aminte la situaţia de acum, când într-o săptămână, a trebuit să spunem da, prin vot în Parlament, forţelor americane care să utilizeze bazele din România în războiul din Iran şi apoi să-i răspundem solicitărilor preşedintelui Ucrainei prin trei parteneriate strategice semnate în aşa mare grabă încât au fost postate ca atare, în limba engleză, pe site-ul Preşedinţiei Române, fără niciun fel de traducere.
Mulţi se miră acum: vai, dar cum a ajuns România la mijloc, pe de o parte având cea mai lungă graniţă cu Ucraina şi un istoric tumultuos al relaţiilor cu Rusia, iar de partea cealaltă să fie absorbită în cele mai grave operaţiuni militare ale Americii din ultimele decenii.
Am ajuns aici pentru că geografia ne dictează soarta. Am uitat că am fost de atâtea ori aici, la periferia Europei, un pivot pentru al cărui control s-au luptat permanent marile puteri?
Spunea recent un înalt oficial român, aflat de mulţi ani în fruntea statului, că, la momentul negocierilor pentru aderarea României la UE, în anii 2000, a fost sfătuit de către Romano Prodi, preşedintele de atunci al Comisiei Europene, să nu mai spună două lucruri – că avem o economie de piaţă funcţională şi că România are o poziţie geo-strategică.
Probabil că primul punct nici acum nu este îndeplinit 100%, însă Romano Prodi probabil că s-ar fi răzgândit astăzi când ar fi văzut cum România este nevoită să fie implicată intens şi direct în cele mai grave conflicte globale de după 1990.
Această ţară rar a avut 20-30 de ani la rând de pace şi de stabilitate economică, iar ultima fereastră de care am beneficiat, de după criza din 2008-2009 şi până la războiul din 2022, cu excepţia anilor de pandemie, a dat iluzia că putem şi noi, în sfârşit, să ieşim din nămolul în care ne-a vârât istoria.
„Prietenii“ României şi naivii de la noi au grijă să pună în capul românilor, că nu sunt competitivi şi aşa mai departe, diferenţa de dezvoltare faţă de alte ţări, uitând de condiţiile pe care le-am traversat istoric, precum se vede şi în aceste zile.
„Talpa“ ţării, oamenii care n-au apucat încă să miroasă vacanţele în Dubai şi televizoarele cu diagonala de 2 metri, este învăţată însă să câştige şi să consume puţin, precum părinţii şi bunicii lor.
De aceea, astăzi, când pui, spre exemplu, o întrebare celui mai mare retailer online din România, care vinde de miliarde de euro pe an, de 100 de ori mai mult decât în urmă cu 10 ani, şi a inventat o zi într-un an, toamna, în care dă senzaţia că libertatea este egală cu banii de shopping, când pui o întrebare dacă s-au gândit ca, semnal pentru sustenabilitate şi pentru o lume în care nu consumul să fie măsura individului, ar putea fi o zi din an declarată ziua de comenzi zero, lumea rămâne siderată.
Toată lumea întoarce capetele mirată, pentru că nu mai concepe să existe o lume în care, atunci când întinzi mâna, să nu găseşti ce vrei.
Războiul din Iran ne aminteşte că această lume a abundenţei globale este o utopie. Din păcate, nici pandemia şi nici războiul din Ucraina nu au fost suficiente ca avertisment pentru cei care cred că lupta pentru resurse este a altora şi că noi putem să fim izolaţi de aceste realităţi.
Este adevărat că noile tehnologii de comunicaţii, de transport şi globalizarea lanţurilor de producţie industrială au ridicat nivelul de trai pentru 1 miliard de oameni în ultimii 30 de ani, în ţările emergente, însă creşterea presiunii pentru resurse s-a accelerat într-un ritm ameţitor.
Aceste presiuni, puţin vizibile la nivelul consumatorilor, dar care au răsturnat canalele stabilite de-a lungul a zeci, dacă nu chiar sute de ani, se revarsă acum la suprafaţă, cum vine un şuvoi din munţi, rostogolind buşteni şi tot ce prinde în cale.
Rezilienţa, capacitatea de a spune stop când este nevoie şi de a face faţă oricăror întreruperi, de orice fel, va fi, de acum înainte, o valoare la fel de importantă precum capacitatea de a produce neîntrerupt. Japonezii au inventat, în anii ’80, fabricarea cu stocuri zero, omenirea va trebui, de acum înainte, să înveţe activitatea cu producţie şi consum zero, în condiţii de stop & go.
Crahul energetic din Spania de anul trecut, crahul financiar-bancar din 2008, războaiele şi pandemia sunt dovezi că vom avea de-a face cu o lume care va trebui să funcţioneze şi scoasă din priză. Reţelele de comunicaţii şi accelerarea puterii de calcul au dat iluzia că se poate transpune această viteză şi în lumea reală, materială, fizică sau biologică. Însă, aşa cum au arătat ultimii doi ani, perioadă în care s-a dovedit că limita capacităţii de a produce motoarele de inteligenţă artificială s-a transpus în limita capacităţii de a produce energie electrică, limitele creşterii economice dorite în mod obsesiv se transpun tot mai acut în limitele lumii materiale, ale accesului la energie, la materii prime, la pământuri rare şi, în curând, la „materialul“ biologic, viu. Dar poţi face arborii să înflorească şi iarna şi de câte ori pe an vrem? Poţi desfiinţa anotimpurile şi fazele lunii?
Nu este întâmplătoare această cascadă de evenimente cu efect global. Sunt convulsiile unei lumi care aproape că nu se mai poate duce pe ea însăşi. Ce înseamnă astăzi lipsa accesului la petrol? Înseamnă că lumea, la un moment dat, va trebui să se înveţe că nu este obligatoriu acest acces. Cine e capabil, o zi, să oprească tot acest flux şi să rămână pe picioare va câştiga partida.
