România ar urma să devină anul acesta membru al OECD, care înseamnă organizaţia celor mai dezvoltate state ale lumii, adică să iasă din statutul de economie emergentă şi să intre în clubul select al celor mai puternice 38 de economii din lume.
Am îndeplinit 19 din cele 25 de criterii care cuprind aproape toate domeniile de activitate – bănci, pieţe de capital, agricultură, industrie sau transport. Ar fi o „ştampilă” care va spune, exact ca apartenenţa la UE: în această ţară circuitele economice şi legislative sunt funcţionale, investitorii pot avea încredere.
Întrebarea care se pune este însă, după ce de două săptămâni 500.000 de locuinţe şi mii de spitale şi instituţii din Bucureşti nu au apă caldă şi căldură - este oare demnă România de acest statut dacă producţia şi furnizarea de apă caldă şi căldură, centralele şi reţeaua de conducte din cel mai mare oraş sunt la pământ?
Când 1,2 milioane de cetăţeni, aproape jumătate din populaţia rezidentă a Bucureştiului, suferă de frig în aceste zile, se poate spune că este România o ţară dezvoltată? Unde este dezvoltarea? Este precum producţia de alimente, doar în paginile ziarelor înainte de ’89, când rafturile erau goale?
Totuşi, de aproape 20 de ani România este membră a Uniunii Europene, iar de peste 30 de ani lucrează cu marile instituţii financiare internaţionale precum BERD sau Banca Mondială.
Dacă Banca Mondială a finanţat sau finanţează pe termen lung modernizarea a zeci de şcoli, de ce nu a fost apelată să finanţeze modernizarea CET-urilor şi a reţelei de apă caldă şi căldură din oraş, un proiect de magnitudine pretabil pentru o finanţare pe termen lung, 20-30 de ani, la dobânzi cât mai accesibile.
O şcoală o faci cu 2-3 milioane de euro, nu îţi trebuie Banca Mondială. Banca Mondială, BEI, sunt chemate să finanţeze proiecte mari, complexe, de sute de milioane de euro, pe perioade foarte lungi de timp. Centrale de cogenerare, trenuri de mare viteză, reactoare nucleare – pentru asta sunt bune relaţiile cu marile instituţii financiare internaţionale.
Dacă întrebi însă la Ministerul de Finanţe, ţi se spune că nu au aplicat UAT-urile, adică primăriile, pentru aceste fonduri. Păi primăriile poate că nu ştiu că au astfel de posibilităţi. Nu ar trebui tu de la Finanţe care ţii legătura cu aceste instituţii să te duci şi să spui: iată, sunt aceste soluţii de finanţare pe termen lung. Oare funcţionarii de la Finanţe care au dormit pe bani în toţi aceşti ani nu stau şi ei în frig acum? Că tot se laudă că va intra România în OECD. Aşa intră, cu ţevi găurite şi centrale sparte?
Suntem în al treilea exerciţiu bugetar al UE, după 2020 a apărut şi programul special PNRR – abia de 3-4 ani se schimbă conductele de apă caldă şi căldură din oraş pe bani europeni, iar finanţarea pentru noi echipamente pentru CET-uri abia a fost semnată în 2025 din Fondul de Modernizare al UE, urmând ca lucrările să înceapă abia anul acesta.
Treaba este cu atât mai încurcată cu cât sunt mai multe instituţii în joc.
Pe de o parte, la Primărie este fostul Radet, actual Termoenergetica, deţine cei 4.000 de km de conducte, din care 1.000 de km de magistrale şi 3.000 de km de reţea secundară care duce apa caldă de la punctele termice la blocuri.
Pe de altă parte, cele patru CET-uri sunt deţinute de Elcen, aflată în subordinea Ministerului Energiei. Acestea la rândul lor cumpără gaz de la Romgaz, care este controlată tot de statul român.
Pentru încălzirea Bucureştiului se consumă anual circa 1 miliard de metri cubi de gaze, deci 10% din producţia de gaze a României.
Când apare o avarie sau un blocaj, trebuie să vină să discute oameni din trei-patru instituţii, cum se întâmplă în aceste zile cu întâlnirile de la Primăria Capitalei. Şi atunci, se pune problema, dacă toate aceste companii sunt de stat şi totul se bazează de fapt pe gazul extras de Romgaz, de ce să nu preia Romgaz încălzirea din Bucureşti, după modelul vienez? Nu ar vrea 500.000 de clienţi, cărora eventual să le ofere şi energie electrică?
România are printre cei mai mari investitori în bănci, în asigurări, în energie sau prelucrarea lemnului firme austriece. Dacă în economie am preluat modelul austriac, de ce să nu-l preluăm şi pentru încălzirea populaţiei din Bucureşti, să fie ca în Viena?
În Viena, de apă caldă, căldură, gaz, electricitate, apă şi chiar gunoi se ocupă o firmă de stat, Wien Energie, un colos cu afaceri de 4 miliarde de euro, producător de gaze şi de energie electrică. Monopol curat. Dar ai altă posibilitate când e vorba de încălzirea unui oraş? Poţi face două rânduri de ţevi de apă caldă şi căldură sau să dublezi reţeaua de curent electric?
Nu este Austria în Uniunea Europeană? Nu este Viena în top 3 oraşe europene din punct de vedere al condiţiilor de locuit?
Este evident că este necesar un design nou al structurii de companii care acoperă serviciul de încălzire din Bucureşti. Adică tot vorbim de cele 100 miliarde de metri cubi de gaz din Marea Neagră şi că trebuie să le exportăm că nu avem cumpărători în România şi Bucureştiul îngheaţă de frig?
Ce a spus Trump ieri la Davos şi ce îl vedem că face de când e preşedinte? Ce vedem în lume în ultimii ani? Că teritorialitatea este crucială. Că locul, geografia, resursa sunt determinante pentru evoluţia unei ţări, a unui popor. Avem gaz, păi atunci hai să-l folosim. Ar trebui lăsate toate reţinerile la o parte şi să ne uităm la ce fac cei de lângă noi. La urmă contează să ai gaz, căldură, apă rece şi apă caldă. Dacă vrei economie şi o societate, cu asta începi. Apoi vine şi OECD.
