Criza pe care o traversăm a acţionat ca un uriaş ecograf asupra relaţiilor economice internaţionale. Dezvăluie relaţiile de dependenţă, circuitele centru-periferie, modul cum de decenii întregi ţări precum România parcă aleargă în gol în încercarea de a recupera decalajele care o despart de Vest.
Oprirea transportului internaţional şi permisiunea specială acordată muncitorilor români de a se deplasa înspre vest când milioane de români veneau invers, spre casă, au pus în evidenţă izbitor relaţia Est-Vest.
La 13 ani de la aderarea la UE, România rămâne un simplu furnizor de resurse brute pentru Vest: de cereale, de forţă de muncă, în curând de gaz metan prin BRUA.
Exportul per capita, de 3.000 de euro pe locuitor, este de patru ori mai redus în România decât în Ungaria şi de zece ori mai redus decât în Germania. Intensitatea exportului este în strânsă legătură cu nivelul investiţiilor şi al industrializării.
Este acesta drumul spre dezvoltare - să exporţi cereale pentru fermele de porci din Germania precum şi oameni care să lucreze în abatoare şi apoi să imporţi carne de porc?
România este numărul 1 în Uniunea Europeană la producţia de porumb, de floarea-soarelui şi numărul de 3 la producţia de grâu, dar importă jumătate din necesarul de consum de carne de porc, Germania fiind unul din principalii furnizori.
Hai, este de înţeles să nu ştii să faci BMW-uri, că nu ai istoria industrială a Germaniei - cu toate că există sectoare industriale unde România a fost mult în faţă, precum cea petrolieră - dar când densitatea de porcine şi bovine la suta de hectare este de 10-20 de ori mai redusă în România decât în Germania şi Olanda şi creşte, atunci e o problemă.
La o suprafaţă arabilă de 1 milion de hectare, Olanda are un şeptel de 12 milioane de porci, pe când România, la o suprafaţă arabilă de 8-9 milioane de hectare, are doar 5 milioane de capete de porci.
Nu ai nici porumb, nu ai nici mână de lucru, dar faci jocurile. Dictezi. Cum? Acesta este misterul relaţiei centru-periferie, prin care statele aşa zis în emergenţă aleargă după dezvoltare de zeci de ani, dar aleargă în van.
Povestea nu este nouă. Lupta pentru dezvoltare nu e simplă. În anii ‘60, România a luptat pentru a nu-i fi atribuit, în planul Valev, rolul de furnizor de alimente în sistemul CAER şi a încercat să se industrializeze, aşa cum a putut.
La primul Consiliu European, preşedintele Klaus Iohannis trebuie să meargă cu un braţ de sparanghel şi să îl pună în faţa sa. Acesta să fie semnalul că e nevoie de azi înainte de o nouă Uniune Europeană - de o Uniune adevărată, cu egalitate de şanse în dezvoltare.
Libera circulaţie a forţei de muncă, a capitalului, a mărfurilor şi a serviciilor trebuie garantate, dar trebuie garantate şi mecanisme prin care nivelul de dezvoltare economică şi socială să ajungă la un minim în toată Uniunea Europeană într-un orizont de timp asumat.
În criza din 2008-2009, ţările, companiile şi oamenii au rămas fără bani. Centrul a consumat ca într-o gaură neagră mii de miliarde de dolari, iar banii s-au retras printr-un efect de domino de pe pieţele emergente şi periferice provocând masive căderi. Zona euro s-a cutremurat atunci, iar Grecia era cât pe ce să fie pierdută.
Atunci nu erau bani, acum nu sunt resurse medicale şi echipamente suficiente. Imediat se va pune şi problema resurselor alimentare şi de energie. Îngheţarea comerţului internaţional şi a transportului de persoane a întors economiile spre ele însele, dintr-odată sistemele economice şi-au căutat furnizori în amonte şi distribuitori în aval pe plan local.
Este o şansă pentru economiile care dispun de resurse. Ce le lipseşte? Lipseşte capacitatea de investiţie. Pentru a face un salt înainte o economie subdezvoltă are nevoie de investiţii de zeci de miliarde. Sigur că noi astăzi ne întrebăm cum finanţăm deficitul bugetar în 2020, însă, dacă, aşa cum s-a şi spus, această criză nu este transformată într-o oportunitate, drumul spre convergenţă va fi şi mai dificil. În faţa lipsei de echipamente antivirus, Ministerul Economiei a realizat în sfârşit că rolul lui nu este doar de a aviza proiecte de lege, ci de a cunoaşte cine şi ce produce în România şi de a da mijloacele necesare pentru a creşte capacitatea de producţie şi valoarea adăugată.
Pornim de la măşti şi de la combinezoane, dar va fi o greşeală dacă ne oprim aici. Refacerea lanţurilor de producţie nu se poate fără o perspectivă centrală, fără o implicare instituţională care să ofere orizont. Farmec Cluj a reuşit într-o lună să înceapă producţia de gel dezinfectant, dar de unde materie primă, alcool izopropilic? Cel mai mare deficit comercial al României este în sectorul chimic, unde, nu-i aşa, Germania este numărul unu în lume.
Cu toată bunăvoinţa, o Uniune în care centrul să dicteze pentru că menţine sub control producţia de bunuri cu valoare adăugată, iar la periferie să rămână simpli producători de cereale, exportatori de forţă de muncă brută sau de vacanţe precum Grecia, este o construcţie pe nisip.
