Şocul pandemiei, acum şocul războiului. Şi înainte de asta, şocul climatic. Pot veni toate odată fără să aibă legătură între ele? Ce curenţi subterani geopolitici s-au modificat, ce s-a schimbat în lume, ce dezechilibre s-au acumulat atât de mult şi atât de repede încât nu se mai pot acoperi decât prin aceste şocuri teribile?
Ce s-a schimbat în lume aşa încât Federaţia Rusă să treacă la atac? Ce calcule şi-a putut face încât să intre în război economic cu aproape tot restul lumii, cu cele mai puternice economii, cele din spaţiul euro-atlantic? Cum îşi reprezintă puterea militară, economică şi politică în viitor dacă a decis că doar prin forţa armelor şi prin cvasidistrugerea Ucrainei, componentă a propriei regiuni de influenţă până în urmă cu 30 de ani, poate rezista ca putere mondială?
Pe ce se bazează să-şi asume ruperea completă de Occident? Ar fi putut fi la fel de agresivă Rusia în 1991, când a colapsat în interior şi a permis republicilor din periferia apropiată, foste membre ale URSS, să devină aparent independente? Ce s-a schimbat în această perioadă?
Sau ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani, de oarecare stabilitate, după ce degringolada din anii ‘90 îi încuraja pe mulţi să afirme că statutul de putere mondială al Rusiei a apus? Ce factor a intervenit în ultimele 2-3 decenii încât i-a dat acum acoperirea de a-şi asuma acest conflict violent? Sau ce a luat în calcul acum şi nu putea să ia în anii ‘90 sau 2000? Presupunând că a vrut permanent refacerea de facto a ceea ce pierduse în 1991, aşa cum istoria ne arată că aceasta -expansiunea militară - a fost modul său de a fi în istorie de secole.
Un răspuns la aceste întrebări – ce au în comun pandemia, clima şi războiul – poate fi China.
Pandemia a plecat din China. Există ipoteze că dezvoltarea industrială şi urbană accelerată a Chinei din ultimii
30 de ani, cu mutarea a sute de milioane de oameni din rural în mari aglomerări urbane, în zeci de Manhattanuri cu densitate uriaşă de oameni pe kilometrul pătrat, a provocat apariţia acestui virus. Obişnuinţele alimentare – lilieci şi alte vieţuitoare – nu au ţinut pasul cu urbanizarea, cu civilizaţia urbană, s-au altoit virusurile de la animale sălbatice la oameni, aglomeraţia a accelerat răspândirea care ar fi fost oprită înainte pur şi simplu de densitatea redusă a populaţiei din rural şi iată dezastrul pandemic global. E o ipoteză.
Dar că dinamica excepţională a creşterii economice a Chinei în ultimii 30 de ani a dat peste cap economia globală şi clima globală este un fapt. PIB-ul nominal al Chinei a crescut de la 361 miliarde $ în 1990 la 15.000 miliarde $ în 2020, adică de 42 de ori. În aceeaşi perioadă PIB-ul SUA a crescut de la 6.000 mld. $ la 21.000 mld. $, deci de 3,5 ori.
O asemenea creştere economică, bazată pe industrie, a adus emisii de carbon pe măsură. În 1990, China emitea anual 2,5 miliarde de metri cubi de CO2, în 2017 a ajuns la 10,5 miliarde de metri cubi, conform The World Almanac 2021. Suplimentul de 8 mld. mc de CO2 înseamnă peste jumătate din creşterea de emisii de CO2 la nivel global în aceeaşi perioadă, de la 20 mld. tone în 1990 la 35 mld. tone în 2017. Aici avem o certitudine.
Acum, atacul Rusiei în Ucraina. În ce măsură depindea economia Rusiei de Occident în 1990 şi în ce măsură depinde astăzi? A devenit China o ieşire reală pentru Rusia, presupunând că nu se va alătura în sancţiuni economiilor occidentale? Ce spun cifrele?
Ultimele două decenii sunt relevante aici, pentru că între 1991 şi 2000 economia Rusiei a fost în degringoladă. Dar între 2000 şi 2019 s-au schimbat lucruri.
În 2000, Rusia avea exporturi totale de 100 miliarde $, iar în 2019 acestea au ajuns la 407 miliarde $, conform oec.world. Pentru comparaţie, România a a avut exporturi de peste 82 miliarde $ în 2021, în condiţiile în care este foarte departe de cei 18 mil kilometri pătraţi şi 150 milioane de locuitori ai Rusiei.
46% din exporturile Rusiei erau în 2019 petrol şi produse petroliere, 7% gaz, 4% cărbune, 4% aluminiu, cupru, nichel, 2% grâu, 1,7% fier, 1,6% aur, 1,6% platină (deci exporturi de platină de 6 mld. $), 1% diamante (4 mld. $).
Deci în primul rând materii prime. Rusia este de fapt un uriaş rezervor de materii prime pentru industria lumii, dar spre deosebire de Africa, este înarmată la nivel de putere mondială.
Ce s-a schimbat între 2000 şi 2019? Cum a evoluat China ca partener comercial al Rusiei? În 2000, China avea 4,5% pondere în exporturile Rusiei, astăzi este la 14%. Mai relevantă este creşterea nominală: de la 5 mld. $ la 60 mld. $, deci de 12 ori creştere, în condiţiile în care în aceeaşi perioadă exporturile Rusiei au crescut de 4 ori, atât pe baza preţurilor cât şi a cantităţilor.
În 2000, Germania era principalul partener al Rusiei, cu o pondere de 7% din exporturi, deci 7 mld. $. În 2019 însă, Germania scade la 4,6% din exporturile Rusiei, având o creştere de doar 2,5 ori în această perioadă.
De fapt, din grupul celor 8 ţări care ţin astăzi 50% din exporturile Rusiei, China, Turcia şi Coreea de Sud sunt ţările care şi-au accelerat masiv în această perioadă absorbţia de materii prime şi energie din Rusia. Turcia a ajuns la importuri din Rusia de 16 mld. $, de opt ori mai mari decât în 2000, iar Coreea de Sud a crescut de 13 ori, de la 1,3 mld. $ la 16 mld. $.
Un actor interesant în grupul ţărilor care şi-au majorat puternic importurile din Rusia, de 10 ori, este Olanda. Aceasta a ajuns de la 4 mld. $ la 40 mld. $ importuri, deci 10% din exporturile Rusiei! Petrolul este baza, fără îndoială.
În top a rămas constant în cei 20 de ani Belarus, cu o pondere de 5%, care şi-a majorat importurile din Rusia de patru ori, de la 5 la 20 mld. $. Iată ce legături puternice sunt între cele două economii, dar nu atât de mari ca între Rusia şi Olanda, totuşi.
China, Belarus, Turcia şi Coreea de Sud erau la 12% din exporturile Rusiei în 2000, iar astăzi sunt la 27%. Dacă se mai adaugă Olanda acestui grup, se duce de la 16% la 37%. E clar.
Deci este posibil ca Rusia să-şi făcut acest calcul: rămânem cu China, Belarus, Turcia şi Coreea de Sud, cât se poate. Coreea de Sud s-a alăturat deocamdată parţial sancţiunilor, făcând apel la rezervele naţionale de petrol. Turcia, nu. Germania trage cu dinţii să rămână cu gazul sau măcar o parte din el, că altfel se duce direct în recesiune.
Va fi foarte complicat ce va urma. Dar factorul China, după cum se vede, există şi trebuie luat în considerare. Poate acolo va fi şi soluţia de oprire a acestui conflict. Depinde însă cu ce preţ.
