La o lună de la izbucnirea războiului din Orientul Mijlociu, situaţia nu dă deloc semnale că s-ar putea ajunge curând la un deznodământ al păcii, aşa încât este necesar să fie gândite din timp măsurile potrivite pentru a confrunta riscuri pe care puţini le-ar fi văzut materializate în urmă cu câteva luni.
Foarte probabil că în ceea ce priveşte combustibilii riscul cel mai mare nu va fi de creştere a preţului la niveluri şi mai mari decât cele din prezent, deja duble faţă de cele de dinaintea izbucnirii conflictului, ci pur şi simplu de întrerupere a aprovizionării.
Pe masa guvernului trebuie să fie acum scenarii care să prevadă inclusiv prelungirea luni de zile a războiului şi scăderea cu 20% a ofertei mondiale de petrol pe o perioadă lungă de timp. Energia devine o chestiune de securitate şi nu este exclus să asistăm la o militarizare a lanţurilor de aprovizionare cu energie la nivel naţional, regional şi mondial.
Am scris în acest colţ de pagină de zeci de ori că piaţa energiei nu este piaţă sau cel puţin nu este o piaţă precum cea a merelor sau a cerealelor care pot fi transportate dintr-un loc în altul. Şi acelea, dacă pot fi transportate, pentru că s-a văzut ceea ce s-a întâmplat cu cerealele ucrainene. Şi că în energie chestiunea primordială este accesul, nu preţul. Că trebuie să păstrăm gazul din rezervele terestre, să nu-l mai exploatăm şi să trecem tot consumul ţării de gaz din 2027 pe exploatarea din Neptun Deep din Marea Neagră pentru a lăsa şi generaţiilor viitoare ceva. Nu bani. Banii nu au valoare când nu ai marfă. Să lăsăm resurse extractibile. Coridorul vertical? Prin câte strâmtori de tip „Hormuz“ va trebui să treacă LNG-ul american ca să ajungă în Grecia? Dacă se supără mâine paznicii Gibraltarului, spaniolii şi englezii? Ştie cineva ce va fi peste un an sau peste zece, când vedem ce e în lume azi?
Când în casă ai un singur fir de curent electric şi o singură ţeavă de gaz să vii cu fantasmele „pieţei libere“, a „competiţiei“... este de mirare câtă lume mai poate crede în asemenea minuni. Poţi să scrii câte legi vrei. Hârtia suportă orice. Dacă nu respecţi legile fizicii, sunt degeaba. În Ungaria MOL are monopol pe tot ce înseamnă energie neelectrică, inclusiv transportul şi distribuţia de gaze, iar MVM pe tot ce înseamnă producţia, transportul, furnizarea şi distribuţia de energie electrică. În Franţa la fel, Electricite de France are producţia, transportul, furnizarea şi distribuţia. În Italia, în Germania, în Cehia – unul sau două-trei mari grupuri care au tot. Energia este politică de stat în toată lumea, dacă vrei să ai un stat şi nu o populaţie la mâna altor state.
Cei mari se bat acum pe faţă, cu riscul de a da foc lumii întregi, pe resurse de petrol şi gaze. Businessul din energie se militarizează şi s-ar putea ca, dacă mai continuă atacurile iranienilor asupra firmelor americane din Golf, să se militarizeze şi orice companie care prin activitatea sa devine strategică pentru un stat. Iranul atacă cu drone şi rachete cartierele din Golf unde ştiu că locuiesc angajaţi ai firmelor americane, nu numai bazele militare. Oameni din zonă spun că iranienii au dezvoltat în ultimele decenii adevărate rocket-city, oraşe pentru rachete, unde în buncăre subterane sunt construite sute de rachete şi drone pe zi. Se pare că dansul va mai continua.
Dar oricum se va termina războiul din Iran, în lumea care va urma componenta de securitate va deveni dominantă în energie şi nu este exclus să devină în viitor şi businessurile strategice. Accelerarea lumii în ultimele decenii prin investiţiile în tehnologie şi emergenţa unor noi puteri economice a creat întâi o foame de energie teribilă, dar va mai urma şi acutizarea altor cerinţe.
Atacul SUA asupra Iranului a fost explicat în această săptămână la Bucureşti de către directorul unui mare fond de private equity american, Seth Bernstein de la Bernstein Equity Partners, cu active de 900 mld. dolari sub administrare, prin necesitatea reechilibrării lumii în jurul petrolului. „Preşedintele Trump a făcut la timp ceea ce trebuia făcut, a intervenit pentru balansarea puterilor. E o mişcare pentru următorii 20 de ani, o mişcare pe termen lung. A deschis Siria, Venezuela, va deschide Iranul. Nu vă grăbiţi să criticaţi filmul până nu vedeţi scris The End, nu e finalul. Urmează o epocă de creştere incredibilă“, a declarat Berstein optimist la conferinţa The Economist desfăşurată în aceste zile la Bucureşti în faţa unei asistenţe destul de rezervate. În paranteză fie spus, este înduioşător cum jurnaliştii The Economist, săptămânal de business britanic, discută despre ce face sau nu face Uniunea Europeană în relaţie cu membrii săi după ce britanicii au întors spatele UE prin Brexit. Poate că totuşi ar fi nimerit ca astfel de discuţii despre UE să fie pe platforme tot din interiorul UE.
Într-o lume în care, într-un mediu tot mai primejdios, fiecare ţară se vede că se uită tot mai atent la cum îşi administrează propriile resurse şi cum ia în calcul cele mai dificile scenarii, nu trebuie uitat că britanicii au considerat că le este mai bine singuri decât împreună cu europenii.
Un semnal de trezire la realitate şi de evaluare a ceea ce se poate face aici, împreună cu vecinii, l-a dat pe aceeaşi scenă un fost premier turc: câte întâlniri ale miniştrilor de externe şi ai energiei ai ţărilor din regiune, Turcia, Grecia, Bulgaria, România au avut de când a izbucnit războiul din Iran, s-a întrebat el? Unde să găseşti energie când ai nevoie dacă nu la vecini?
Ar fi bine ca ceea ce se întâmplă de câţiva ani în lume să fie doar efectele iniţiativelor unor oameni care dacă vor fi schimbaţi lucrurile se vor regla, dar multe date arată că sunt dezechilibre care s-au acumulat. La istorie, la lecţiile despre războaie, era un paragraf intitulat: Tensiunile internaţionale care au precedat apariţia războiului. Când pacea se demodează şi aproape că a devenit interzis să foloseşti acest cuvânt în Europa în ultimii patru ani, nu rămâne decât să culegi fructele amare ale războiului.
