In ultimul timp presa, de toate felurile, abunda în ştiri despre refuzul asistaţilor sociali, mai precis a celor care primesc venitul minim garantat, de a se implica pe piaţa muncii, preferând să stea la umbra ajutorului social, care-i asigură un confort minimalist, fără niciun efort. Cele mai multe ştiri erau de genul: în comuna x asistaţii sociali refuză să presteze muncă în folosul comunităţii, în localitatea y nu are cine să culeagă pepenii de pe câmp deşi sunt persoane fără loc de muncă care ar putea să se implice. Sau burse de locuri de muncă care s-au soldat cu un eşec total, cea mai recentă fiind cea din comuna Topoloveni, unde asitaţii au refuzat să ocupe locurile de muncă disponibile.Sau în altă localitate strugurii sunt culeşi cu zilieri aduşi de pe alte meleaguri ,în timp ce localnicii aşteaptă ajutorul social.Sau în anumite zone s-au creat locuri de muncă, dar nu sunt persoane dispuse să le ocupe, acestea fiind beneficiare ale ajutorului minim garantat. Ajutoarele sociale acordate au provocat un “disruption” pe piaţa muncii ceea ce înseamnă că sprijinul acordat de guvern pentru anumite grupuri de persoane a distorsionat piaţa muncii.Deşi pentru unele domenii de activitate( horeca, retail, industria automotive) sunt poziţii deschise aproape în permanenţă, acestea nu suscită interesul pentru asistaţi.
Este foarte evident faptul că, în Romania, fiind atât de puţin angajaţi(circa 4,6 milioane dupa unele surse) , mulţi cetăţeni fac parte din categoriile care beneficiază, din plin, de funcţia de redistribuire a bugetului de stat ,alocându-li-se venituri pentru traiul de zi cu zi, bugetul de stat fiind supus unui viol salbatic, devenind un “cash cow” autentic.Niciun politician nu a avut curajul, până acum, să sesizeze această stare de lucruri întrucât s-a temut să nu plătească din punct de vedere electoral.
Deşi in media s-au vehiculat cifre de ordinul milioanelor, numărul celor care primesc venitul minim garantat conform statisticilor este de aproximativ 250000 de persoane.
Această categorie de asistaţi a creat o stare de “ noncombat” pe piaţa muncii, a jugulat cheful de muncă, generând o sărăcie întreţinută, pasivitate , imobilism, malignizarea apatiei şi a dezinteresului general pentru muncă. Totodată s-a creat posibilitatea ca aceste mase să poată fi manevrate, oricând, în scop electoral.
În Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice (“Riscuri şi Inechităţi Sociale în România, coordonator Marian Preda, Editura Polirom ,2009, p.15) se arată : “Incercările continue de a compensa lipsa de eficienţa prin generozitate şi pomeni electorale sau prin cedări la presiunea străzii, au condus la creşterea dependenţei faţă de stat a mai multor segmente sociale , la o rată de ocupare foarte mică, la proasta focalizare a beneficiilor şi la ignorarea unor grupuri sociale în situaţii de risc, dar fară potenţial contestatar şi impact electoral major.”Guvernele în loc să aibă curajul să spună adevăruri nepopulare au jucat periniţa cu bugetul statului, nerecunoscând faptul că venitul minim garantat este, în realitate, o invitaţie politicoasă la nemuncă. Gratuităţile oferite unor segmente de populaţie sunt plătite , în cele din urmă, de cineva( It isn’t free lunch).
Este cunoscut faptul că, încă din antichitate, conducătorii au fost preocupaţi să acorde gratuităţi maselor, în scopul castigarii de popularitate.
In lucrarea “Efectul de Bumerang”( Editura Institutul european, Iaşi 2007, p.36) autoarea, Alina Ciugurean, precizează : ,,Dacă în secolul I, romanii cereau mai multe zile de jocuri libere în care hrana era distribuită gratuit, în secolul al IV –lea s-a ajuns ca “pâinea şi circul” să fie disponibile cel puţin 175 de zile pe an”.
Aceiaşi autoare revine şi afirmă “ conceptul panem et circenses utilizat cu o nota de ironie de către romani, este încă folosit azi cu sens peiorativ în contextul în care oamenii se bucură daăa primesc ( din nou) suficientă hrană şi distracţie”(p.39).
Prima lege de protecţie socială, din lume, îşi are originea , în Anglia, în Evul Mediu, fiind cunoscută sub numele de “Elizabethan POUR LAW-1601” , când nu se putea pune problema că ar fi vorba de coruperea electoratului prin măsuri populiste.
La noi în ţară au apărut primele forme de protecţie socială a săracilor în anul 1920 prin contribuţia, de excepţie, a Reginei Maria.
Populismul a explodat după revoluţie când toate partidele au intrat într-o competiţie a promisiunilor fără a se ţine cont de limitele procustiene ale bugetului, făcând ca acesta , de multe ori, să iasă în decor sau să pleznească pe la toate fermoarele şi cusăturile.
O parte din sociatatea românească se comportă precum personajele din ,”Povestea unui om leneş” a lui Creangă, există un număr mare de pomanagii, oameni care trăiesc, doar, din ajutoare, şi precum personajul din poveste nici nu vor să facă nimic.Statul degeaba, pentru multe persoane din România, este un fel de coregrafie socială generând o insularizarea a asistaţilor într-o entitate nonactivă. Iar, vorbele din popor “ decât cinci lei la soare, mai bine un leu la umbră” îşi găsesc corespondent în atitudinea “demanding” a asistaţilor sociali, care ,deja, au pus crampoanele pe tibia guvernului. România este, în momentul de faţă, în plin proces de autovulnerabilizare în plan bugetar, deşi guvernul etalează o baţoşenie inutilă, iar execuţia bugetară a devenit o sursă de anxietate economică, întrucât “T-ul” la buget nu se mai inchide. Nevoile sociale, aflate într-o creştere continuă, chiar dacă au un fundament juridic foarte bine definit, ele sunt neacoperite din punct de vedere financiar, chiar dacă toate guvernele postdecembriste au refuzat să recunoască această problemă.
Infoierea curcanistică a guvernului actual, perimiteţi-mi licenţa “este bani ” ,s-a dovedit un bluff, acesta practicând în momentul de faţă un fel de “bungee jumping” ,dar fară coardă, fiind, acum, în poziţia de “pat” ,ca la sah, nu mai are unde să se mişte, zona fiind minată.
Împrumuturile guvernului s-au permanentizat, datorita lipsei acute de fonduri necesare satisfacerii supraabundenţei problemelor sociale, actuala stare a economiei nu poate satisface nevoile, din ce în ce mai, bugetofage ale guvernului.Tabloul de bord al economiei romaneşti are un plasture pus pe ledul care semnifică dezechilibrele bugetare în aşa fel încât să nu fie semnalate anomaliile. Tăierea investiţiilor, ceea ce constituie, de fapt, amânarea dezvoltării, este o altă metodă de a face rost de bani pentru actualul guvern.Anul acesta investiţiile efectuate, pe primele nouă luni, sunt cu 18% mai mici decat cele aferente aceleiaşi perioade a anului trecut, ceea ce înseamnă un regres puternic al cheltuielilor de capital.
Pentru depăşirea acestei situaţii este nevoie de un mix de măsuri adulte care să ducă la îndepărterea puseului de autosuficienţă care a pus stăpânirea pe o parte din cei asistaţi şi aducerea lor în câmpul muncii.
Este necesară o reformă urgentă a cheltuielilor cu asistenţa socială, ceea ce implică o “greblare” a întregului sistem pentru îndepărtarea celor care, în mod nejustificat, s-au branşat la bugetul statului, bălăcindu-se într-o zonă de confort minimalist.
Activitatea “core” a guvernului trebuie să fie gestionarea treburilor ţării, şi nu plata celor asistaţi,astfel încât factura socială să nu depăşească nivelul suportabilităţii economice. Dacă ai un buzunar rupt, nu mai bagi bani în el, ci îl coşi.
Bugetul de stat(mai bine zis, bugetul consolidat al statului) trebuie privit ca o strategie de dezvoltare, pe termen lung, la nivel macroeconomic, şi nu un mijloc de a-şi satisface electoratul captiv şi clientelismul politic, aşa cum se întâmplă în prezent. Politicile publice, în ansamblul lor, trebuie să fie vizionare(de ce nu, chiar futuriste) şi pragmatice astfel încât să se implice simultan în toate aspectele vieţii sociale.
E nevoie de reanalizarea procedurilor de administrare a veniturilor statului simultan cu înăsprirea legislaţiei în domeniu. Trebuie prevăzute măsuri ferme de inserţie pe piaţa muncii, iar relaţia cetaţean-stat trebuie regândită, dându-i-se o altă turnură, mult mai pragmatică.Trebuie încurajată mobilitatea geografică, oamenii trebuie să-şi caute loc de munca şi în alte zone, încetând a mai fi captivi locului,doar, pentru nişte beneficii de moment.Este arhicunoscut faptul că de sărăcie se scapă prin muncă, şi nu prin ajutoare sociale.Este nevoie de o nouă viziune, antipodic opusă excesului de populism şi asistenţialism, iar defrişările din codrul banului public trebuie să înceteze.
Clasa politică trebuie să fie conştientă de faptul că situaţia precară în care se află România în momentul de faţă este, în primul rând, o consecinţă a preocupării obsesive pentru statul social, iar capcana populismului este drumul garantat către eşec, întrucât populismul sfidează logica economică. Pentru România de mâine trebuie renunţat definitiv şi irevocabil la populisme.
Profesorul Cătălin Dumitriu, de la Universitatea Bucuresti, referindu-se la problema ajutoarelor sociale afirmă :”Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertăţii.Ceea ce primeşte o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la rândul ei, nu primeşte întreaga recompensă pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva. Când jumătate din populaţie vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea, şi când jumătatea care a muncit realizează că nu mai are sens să mai muncească, pentru că alţii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, dragii mei, acesta este sfarşitul oricărei naţiuni.Nu poţi multiplica bogăţia divizând-o!”
