Opinii

Strategia economică de după alegeri: Multe întrebări, puţine răspunsuri

Strategia economică de după alegeri: Multe întrebări, puţine răspunsuri
06.12.2012, 12:23 336

In an electoral (era să zic terminal - vezi anunţatul "sfârşit al lumii") ni se vând noi speranţe, dar fără a se preciza cum vom ajunge sa le vedem concretizate. Aici ar trebui să intervină profesionistii, specialiştii in macroeconomie, cei care ar trebui sa traducă speranţele in strategii şi, poate cel mai important, să le implementeze sub forma unor măsuri legislative si administrative.

Este la fel de adevărat că nu de strategii ducem lipsă, ci de consecvenţă. Suntem de ani de zile în căutarea unei iluzii - cea mai bună strategie de dezvoltare. Nu ştiu cum se face că la fiecare ciclu electoral, aruncăm la gunoi realizările (bune, rele, cum sunt acestea) ale vechii guvernări, demolăm tot şi punem în loc noi strategii, noi măsuri salvatoare pentru mediul de afaceri. Consecinţele sunt însă aceleaşi: o continuă bulversare a instituţiilor şi a mediului de afaceri. "Norocul" nostru este că suntem dependenţi de banii FMI şi ai UE, pentru că sarabanda modificărilor ar fi fost şi mai accelerată.

Este interesant de remarcat faptul că programele politice abundă în obiective strategice, dar fără a răspunde la două întrebări esenţiale:

a) Cum s-a ajuns la aceste obiective, respectiv o descriere succintă a argumentelor şi criteriilor prin care unele obiective sunt mai "prioritare" decât altele?

b) Care sunt măsurile concrete prin care obiectivele strategice vor fi realizate? Mai direct, din ce surse finanţăm cheltuielile pe care, de regula, ni le propunem ca obiective strategice?

Chiar dacă răspunsul la întrebări ar trebui să îl dea specialiştii înregimentaţi politic, nu putem scăpa ocazia de a propune două teme de gândire atât pentru aceştia, cât şi pentru noi, ceilalţi.

Prima temă (o temă dragă mie) este dacă strategiile economice ale partidelor au luat în considerare, măcar în trecere, teoria avantajelor comparative, respectiv varianta modernă a acesteia teoria avantajelor competitive, teorie la care a contribuit şi un ilustru economist român - Mihail Manoilescu (vezi lucrarea sa, Politica economiei naţionale).

Pentru cei care nu au avut ocazia să citească această lucrare voi relua câteva idei - numai pentru a demonstra că nimic nu este nou pe lume. Manoilescu fixează două obiective principale ale politicii industriale interbelice:

1. utilizarea raţională a energiei (în condiţiile în care România era unul dintre marii producători mondiali de petrol);

2. valorificarea materiilor prime autohtone.

În baza acestor obiective, au fost definite trei cerinţe de optimalitate economică:

a) industriile energointensive vor fi dezvoltate dacă şi numai dacă energia va fi ieftină;

b) industriile care utilizează materii prime uşor de găsit vor fi localizate cât mai aproape de centrele de producere a energiei;

c) principiul organizării integrale a bogăţiilor naţionale.

Aceste cerinţe au fost completate de o metodă originală de orientare a structurii industriale pe baza eficienţei alocării resurselor, în fond o metodă de evidenţiere a avantajelor comparative ale ramurilor economiei (văzute ca avantaje ale utilizării resurselor pentru o destinaţie faţă de o alta). Pentru a permite încurajarea diferenţiată a industriei (orientarea sectorială) trebuie stabilit criteriul principal şi ce foloase ar aduce economiei naţionale aplicarea principiului organizării integrale a bogăţiilor naţionale.

Criteriile principale luate în considerare de M. Manoilescu pentru orientarea structurii industriale au fost:

· coeficientul de industrializare, adică gradul în care o industrie multiplică valoarea materiei prime de bază (subliniată de indicatorul mai modern al valorii adăugate);

· productivitatea maximă a lucrătorilor;

· rentabilitatea maximă a capitalurilor investite.

Ultimele două criterii surprind tocmai randamentele celor doi principali factori de producţie: forţa de muncă şi capitalul, în timp ce primul criteriu scoate în evidenţă importanţa pentru economie a industriilor cu valoare adăugată mare.

Abordările moderne ale avantajului comparativ, se referă la comerţul realizat prin folosirea monedei (fapt care implică luarea în considerare a ratelor de schimb dintre monedele ţărilor participante la comerţ) precum şi distorsiunile preţurilor mondiale din diverse cauze, printre care cele mai importante sunt determinate de politicile comerciale (tarife şi taxe vamale, bariere şi subvenţii necomerciale).

Chiar dacă teoria avantajelor comparative al cărei exponent a fost şi Mihail Manoilescu a fost înlocuită de teoria avantajelor competitive (a eficienţei utilizării factorilor de producţie) nu trebuie să neglijăm faptul că orientarea sectorială este un element cheie al oricărei strategii economice şi că, în ciuda aparenţelor, şcoala economică românească a avut ceva de spus lumii. Definirea priorităţilor economice sub forma dezvoltării sectorului energetic, infrastructurii şi agriculturii nu este doar simplistă ci şi contraproductivă - este nevoie de mai mult pentru a proritiza ramurile şi subramurile economice.

O a doua temă priveşte modul în care economia noastră se poate adapta la noile condiţii economice. Paradigma dezvoltării prin îndatorare (care are la baza teoria dezechilibrelor economice), pare să îşi fi epuizat resursele, cel puţin în cazul statelor europene. Prin urmare, cum vom putea să generăm creştere economică, în condiţii de menţinere a echilibrelor macroeconomice? Un răspuns ar putea fi creşterea valorii adăugate în economie, respectiv o creştere a productivităţii factorilor de producţie de care dispunem într-o măsură mai mare - capitalul uman şi resursele naturale. Cu capitalul financiar este o altă problemă - suntem dependenţi de exterior (investiţii străine directe şi subvenţiile/fondurile europene) până când vom ajunge la o rată a economisirii care să acopere necesarul de capital.

Dacă nu avem suficiente capitaluri proprii (şi nu avem!), cum vom reuşi să le atragem pentru a utiliza forţa de muncă în România? Un prim răspuns este pe buzele tuturor: fondurile europene. Acestea pot suplimenta lipsa capitalului autohton şi dobânzile ridicate pentru împrumuturile publice. Mai mult, acestea pot genera un efect de antrenare în economie. Dacă rezolvăm această problemă, sunt toate condiţiile pentru a reveni şi investiţiile străine.

Care sunt sectoarele economice prioritare pentru investiţiile publice? Răspunsul este oarecum previzibil: infrastructura de transport feroviar şi rutier ar trebui să fie dezvoltată în ritm rapid pentru a valorifica avantajele aşezării noastre la frontiera dintre Uniunea Europeană şi economiile cu rate rapide de creştere din Asia şi Europa de Este.

Avem capacitatea de a valorifica avantajele comparative/competitive? Putem avea "campioni" naţionali care să concureze pe pieţele externe - cum îi poate ajuta statul român pe aceştia? Aceste întrebări depind nu numai de implementarea unor politici economice care să încurajeze întreprinzătorii. Un rol esenţial îl va avea eficienţa operaţională a administraţiei publice.

Sunt multe astfel de întrebări şi răspunsuri care pot contura liniile generale atât de necesare ale unei strategii economice acceptate de toate forţele politice (bineînţeles, cu nuanţele ideologice de rigoare).

Avem nevoie de astfel de repere stabile pentru a (re)construi încrederea în viitorul economic al României. Dar acesta este doar începutul - greul abia urmează: implementarea cu consecvenţă a acestor elemente strategice, de interes naţional, fără a fi compromise de interesele de grup.

Emil Duca este doctor în economie, consultant fiscal.

 
AFACERI DE LA ZERO