Opinii

Sunt prea multe bănci în România?

Foto: Marius Dumbrăveanu

Foto: Marius Dumbrăveanu

Autor: Bogdan Căpraru

26.09.2014, 00:03 2282

În ultimul timp, vocea unor bancheri a adus în prim-plan ideea faptului că în România sunt prea multe bănci în comparaţie cu dimensiunea pieţei autohtone. Scenariile date de aceştia privind soarta băncilor din sistem sunt diverse: de la exit-uri de pe piaţă şi achiziţii şi fuziuni până la consolidări prin intermediul fondurilor de investiţii. În acest context, care este soluţia optimă pentru România, astfel încât economia şi banking-ul să aibă o creştere sustenabilă în viitor?

Băncile la momentul actual sunt prinse ca într-un cleşte, având lichidităţi abundente, dar în acelaşi timp şi una dintre cele mai mari rate ale creditelor neperformante din regiune. Aspectul din urmă împiedică bancherii în a relua creditarea, în special pe segmentul IMM şi start-up. Însă credem că problema de fond este alta. Într-adevăr, putem spune că sunt prea multe bănci în România, dar nu comparativ cu puterea de absorbţie a pieţei, ci pornind de la modul în care se adresează acesteia. Cei care susţin că există un număr prea mare de bănci, majoritatea aparţin băncilor mari din ţară şi, dintr-un anume punct de vedere, au dreptate: sunt prea multe bănci mari universale (sau care vor să devină mari), care fac acelaşi lucru şi care nu reuşesc să resusciteze piaţa prin ceea ce oferă. Poate că actuala structură a sistemului bancar şi a gamei de produse şi servicii nu este compatibilă cu caracteristicile pieţei bancare actuale din România! Poate că băncile din România trebuie să se reinventeze şi să devină mai ingenioase, mai dinamice şi mai aproape de nevoile clientelei! Poate că trebuie să stimuleze noi nevoi de produse şi servicii financiar-bancare! De asemenea, nu trebuie scăpat din vedere că un client cât mai educat este un client mult mai valoros pentru bancă, pentru că acesta va fi mai înclinat să consume produsele şi serviciile acesteia. Poate că ideea cotelor de piaţă cât mai mari ar trebui să fie abandonată, iar băncile să se concentreze pe o creştere pe verticală în mod intensiv! Astfel, conceptul de „bancă a casei” ar trebui să devină obiectiv strategic pentru bancă, atât în ceea ce priveşte clientul de retail, cât şi cel de corporate. La vreme de restrişte, relaţia bancă-client se impune a fi cât mai apropiată, ambele părţi fiind nevoite să înţealegă că numai împreună pot merge mai departe cu succes! Oare nu ar fi de luat în seamă o reajustare a ofertei de produse şi servicii bancare care să se muleze mai bine pe profilul clienţilor şi o abordare proactivă de către bănci a acestora? Oare băncile autohtone nu ar trebui să-şi reconsidere obiectivele strategice, focalizându-se doar pe anumite segmente de piaţă? Unele dintre ele au înţeles deja aceste realităţi şi au pornit la drum cu produse din ce în ce mai inovatoare şi orientate către anumite domenii de activitate, cum ar fi agricultura, domeniul medical, IT etc.

Însă, compatibilitatea sistemului bancar românesc cu piaţa trebuie văzută atât la nivel micro, cât şi macro. Legislaţia financiar-bancară autohtonă permite funcţionarea următoarelor tipuri de instituţii: bănci (comerciale); organizaţii cooperatiste de credit; bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ; bănci de credit ipotecar; instituţii emitente de monedă electronică; instituţii de plată şi instituţii financiare nebancare. Fiecare dintre entităţile enumerate mai sus se adresează într-un anumit fel clienţilor, prin prisma reglementărilor şi normelor interne. Ponderea covârşitoare o au băncile comerciale din punctul de vedere al cotelor de piaţă. Unele dintre ele sau băncile-mamă ale lor deţin participaţii în rândul celorlalte tipuri de instituţii, în special în cadrul IFN-urilor, ceea ce le fac să fie mai adaptate la condiţiile pieţei. De asemenea, nu găsim nicio bancă ipotecară în peisajul bancar naţional şi avem doar o reţea de cooperative de credit cu un număr relativ redus de membre afiliate. Oare, una dintre soluţii nu ar fi chiar dezvoltarea şi adaptarea sistemului bancar românesc prin constituirea prin participaţii de către băncile comerciale de noi entităţi mai bine adaptate pieţei, iar ele să se concentreze doar pe anumite segmente de piaţă?

Am putea găsi exemple de urmat în structura sistemului bancar francez şi german. Sistemul bancar francez este dominat de 5 grupuri bancare care deţin prin subsidiarele lor activităţi de retail, corporate şi investment banking, asigurări, asset management, servicii financiare specializate, privat banking, real estate etc. În felul acesta abordarea universală a pieţei e făcută printr-o structură de grup. Numărul total de instituţii de credit era la finalul lui 2013 de 640. Germania, deşi deţine patru mari bănci considerate prototipul de bancă universală, are un sistem bancar foarte diversificat din punct de vedere instituţional, adresându-se fiecărui segment de piaţă: cele patru mari bănci comerciale, bănci comerciale regionale, bănci ale landurilor, bănci de economii, cooperative de credit, bănci de economisire-creditare pentru domeniul locativ, bănci ipotecare. Numai băncile comerciale erau în jur de 270 la finalul lui 2013.

Unii ar putea spune că vorbim de economii necomparabile. Dar, iată, putem aduce un alt model mai aproape de realităţile româneşti, că tot este dat exemplu în ultimul timp pentru ceea ce înseamnă piaţă de capital: sistemul bancar polonez. Acesta deţine un număr de 49 de bănci comerciale, 21 de sucursale ale instituţiilor de credit străine şi un număr 575 cooperative de credit care funcţionau idependent sau afiliate la două reţele. Şi dacă vrem să mai dăm exemple putem rămâne în spaţiul mioritic, dar vom derula puţin timpul îm urmă: perioada interbelică. Atunci, între 1918 -1928, numărul băncilor s-a extins de la 215 la 1.122, la care se adăugau şi cele 4.743 de bănci populare. Şi pentru a sublinia ideea că marile bănci pot susţine economia românească atât prin activitatea proprie, cât şi prin participaţii la constituirea de alte instituţii de credit, IFN-uri etc., mai menţionăm faptul că la acea vreme primele mari bănci ale ţării (1922) avea circa 100 de participaţii la alte instituţii de credit mijlocii şi mici (de regulă specializate pe domenii de activitate), campioanele fiind Banca Românească şi Marmorosch-Blank & Co. Oare vom mai atinge asemenea performanţe din perioada de glorie a economiei româneşti?

Bogdan Căpraru este conferenţiar universitar doctor la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO