Negocierile care au loc in aceste zile cu FMI au incins la rosu dezbaterile pe teama deficitului bugetar pe anul 2015, o tema altminteri traditional fierbinte in mai toate negocierile pe care Romania le-a a avut, istoric vorbind, cu FMI. In comparatie insa cu negocierile purtate in trecut, de aceasta data un rol important il joaca Comisia Europeana datorita faptului ca Romania a aderat la Pactul de stabilitate fiscala care prevede un deficit structural (adica ajustat la cresterea economica) de maxim 1% pentru tari precum Romania care au o datorie publica semnificativ sub 60% din PIB. Deci un deficit bugetar in scadere la aproximativ 1,4% din PIB.
In mod cert, angajamentul luat de Romania este in pericol de a nu fi respectat si, atunci, este legitima intrebarea: cat de mult trebuie sa ne cramponam de aceast parametru si cat de grava ar fi depasirea lui? Din punctul meu de vedere, nu cred ca tinta de deficit este cu adevarat importanta, ci o serie de alte elemente care insotesc acest obiectiv.
Primul element deosebit de important tine de credibilitatea noastra externa ca tara in fata partenerilor europeni. Pana la urma, tinta de deficit structural a fost o tinta liber asumata in 2012 si, se presupune, in deplina cunostinta de cauza. Orice razgandire pe aceasta tema pune in discutie capacitatea Romaniei de a-si duce la indeplinire niste angajamente luate. Inca din acel moment se stia faptul ca cheltuielile militate ale Romaniei erau semnificativ sub angajamentul luat si ca Romania va avea nevoie de un efort substantial, perfect cuantificabil, de a cofinanta proiectele ce benficiaza de fonduri europene. Iar daca atunci, dintr-un motiv oarecare, acest lucruri nu au fost anticipate, cu siguranta ele erau stiute in 2014 cand s-a luat decizia scaderii CAS cu 5 puncte procentuale. Ceea ce ne duce la un alt aspect important: lipsa de predictibilitate si fundamentare a deciziilor de politica fiscala.
Aceasta problema are, din pacate, o traditie indelungata in guvernarea Romaniei, dar, in contextul discutiei despre bugetul anului 2015, ne vom referi doar la deciziile mai recente. Introducerea “taxei pe stalp a fost o prima decizie care a luat prin surprindere mediul de faceri avand un efect important mai ales asupra profitabilitatii marilor firme care activeaza in domeniul energetic si al utilitatilor, zone in care fondurile de dezvoltare si investitii sunt oricum insuficiente. Situatia economiei a fost agravata si mai mult de faptul ca acest “impozit pe investitii” a fost insotit de o scadere dramatica an la an a investitiilor publice ceea ce a facut ca, in final, bugetul sa ramana in esenta cu bani neutilizati, ceea ce a necesitat solutii de ultim moment privind utilizarea lor. Tot in categoria surprizelor si a fundamentarii discutabile intra si decizia de taiere a CAS cu 5 puncte procentuale. O decizie care in mod normal ar trebui intampinata cu urale, dar pe care mediul de faceri a intampinat-o mai degraba cu circumspectie. Motivatia era clara. Masura nu era luata in urma unor cresteri a incasarilor bugetare care sa permita aceasta relaxare, ci era luata cu speranta ca incasarile vor creste prin reinvestirea de catre firme a sumelor astfel eliberate. Dar chiar vor fi reinvestite aceste sume? Pentru ca actionarii si antreprenorii sa investeasca in dezvoltarea propriei afaceri au nevoie de un ingredient esential: increderea in viitor si perceptia de predictibilitate a acestuia. Situatia nu este foarte buna din acest punct de vedere nici in Romania si nici in Europa. In acest context, din pacate, chiar deciziile de politica fiscala luate intempestiv reprezinta un factor suplimentar care zdruncina increderea mediului de faceri si care vor face ca impactul reducerii CAS-ului asupra activitatii investitionale sa fie limitat.
Am vorbit de importanta respectarii angajamentelor luate, a predictibilitatii fiscale si a fundamentarii deciziilor. Dar pana la urma, facand abstractie de toate acestea, chiar ar trebui sa ne cramponam de un deficit de 1,4%? Trebuie sa spunem de la bun inceput ca respectarea unui astfel de deficit in conditiile scaderii venituril din CAS si a cresterii cheltuielilor cu pensii si salarii ar presupune gasirea de resurse pentru acoperirea unor fonduri lipsa in valoare de aproximativ 15 milarde de lei. Aceasta ar presupune o strategie care sa combine cresterea veniturilor si scaderea cheltuielilor bugetare. Avand in vedere ca solutia imediata cresterii veniturilor bugetare presupune impozite mai mari, iar in cazul scaderii cheltuielilor prima categoria pe lista este de asteptat sa fie investitiile (cresterea cheltuielilor salariale si de pensii nu va putea fi reversata), astfel de decizii risca sa aiba un impact important asupra cresterii economice incepand cu 2015. Deci merita sacrificata cresterea economica de dragul unui deficit de 1.4%? Nu, dar doar daca deficitul suplimentar va fi utilizat pentru a stimula cresterea economica. Si aici trebuie accentuat un element extrem de important: marimea deficitului bugetar trebuie discutata doar in contextul inteligentei si rigorii cu care se cheltuieste banul public.
Inteligenta presupune alocare banului public catre acele zone cu efect de angrenare economica maxima. Chiar daca cresterea cheltuielilor salariale si asistentei sociale sunt de inteles, ele trebuie sa fie doar consecinta unei cresteri economice care sa le faca si sustenabile. Iar aceasta nu se poate realiza decat printr-un program sustinut de investitii publice. Pe de alta parte, rigoarea presupune cheltuirea banilor publici cu eficienta maxima care sa elimine cat mai mult sursele de risipa.
In incheiere, ar trebui sa remarcam ca elementele de principiu, amintite mai sus, care ar trebui sa stea la baza politicii fiscale, nu are trebui sa fie puse in umbra de o focalizare aparent nenecesara asupra unor zecimi de procent. Pana la urma, chiar si aceasta atentie excesiva data detaliilor, prezenta in negocieri, poate fi o consecinta a neincrederii sadite intre timp.
