Opinii

#trebuiesarepornimbusinessul. Să nu vă miraţi dacă, peste câteva luni, peste 2 milioane de români şi mii de patroni vor cere majorarea taxelor plătite de bănci şi marile companii şi impozitarea progresivă a celor bogaţi. Iar de aici până la o dictatură militară economică nu va mai fi decât un pas

De ce criza care va mătura peste 100.000 de companii, 1 milion de joburi şi va amputa veniturile tuturor încă nu se simte în România: angajaţii stau acasă fie pe banii statului, fie pe banii firmei şi nu au de ce să vrea să revină la muncă, iar de partea cealaltă, patronii cred că guvernul le va da bani şi-i va salva, sau nu realizează ce urmează

#trebuiesarepornimbusinessul. Să nu vă miraţi dacă, peste câteva luni, peste 2 milioane de români şi mii de patroni vor cere majorarea taxelor plătite de bănci şi marile companii şi impozitarea progresivă a celor bogaţi. Iar de aici până la o dictatură militară economică nu va mai fi decât un pas

Autor: Cristian Hostiuc

12.04.2020, 23:35 58202

Acaparaţi de ascultarea şi comentarea ordonanţelor militare, de citirea dramelor din spital, de anunţurile privind numărul de infectaţi, morţi şi de informaţiile legate de conspiraţia mondială sau de când va fi vârful pandemiei, foarte multă lume nu realizează ce va urma după ieşirea din carantina sanitară.

Va veni o criză economică fără precedent, deja a început, nu numai în România, ci şi în întreaga lume.

Marţi, 14 aprilie, ora 10:00, pe zf.ro şi Facebook Ziarul Financiar, cea mai mare conferinţă online pentru antreprenorii din România: CUM TRECEM ÎMPREUNĂ CRIZA? HAI ALĂTURI DE NOI!

În trimestrul doi, PIB-ul - care reprezintă simplu producţia minus materiile prime folosite, din care apoi se plătesc salariile, taxele, impozitele, câştigurile şi se fac ulterior investiţii - se va prăbuşi cu 30-40%, dacă nu chiar mai mult.

Este o prăbuşire fără precedent, mai rău ca în război.

În SUA, principala economie a lumii, cu un PIB de peste 22.000 mld. dolari (în România PIB-ul a fost în 2019 de 220 mld. euro, adică 250 mld. dolari) estimările indică o cădere de 30-35%.

Spre comparaţie, în criza de acum un deceniu, PIB-ul în America a scăzut cu numai 4% în intervalul 2007-2008, iar unda de şoc s-a transmis în toată lumea. În România căderea a fost de aproape 10% şi cu toţii ne-amintim ce impact a avut.

În cea mai mare criză a Americii din 1929-1933, economia a căzut cu 26%, ceea ce a trimis în şomaj 30% din forţa de muncă.

Economia SUA este extrem de polarizată, 15 state producând 70% din PIB-ul Americii (în România 10 judeţe din 42 fac 70% din business şi angajează 80% din forţa de muncă).

Conform Wall Street Journal, cel mai mare ziar economic din America, impactul închiderii economiei este acum estimat la 12,5 mld. dolari zilnic, pentru cele 15 state.

California, cel mai puternic stat economic al Americii, pierde în fiecare zi 2,8 mld. dolari, la un PIB zilnic de 8,8 mld. dolari.

La nivelul întregii economii americane, deja 16 milioane de oamen şi-au depus cererile de şomaj în nicio lună, o cifră pe care nici cei mai pesimişti analişti nu o estimau.

Conform agenţiei de rating Moody’s, citată de Wall Street Journal, America nu poate rezista mai mult de două luni cu această cădere de 30% a economiei şi nici nu mai are bani să-i ţină pe americani acasă cu 1.200 de dolari. Iar Fed - banca centrală dn SUA - printează bani non-stop.

Cu cifrele dezastrului în faţă, preşedintele Donald Trump face eforturi disperate de a redeschide economia încă de acum, cu orice preţ (SUA a depăşit deja Italia, cu peste 20.000 de morţi).

Trump a anunţat constituirea unui task-force pentru a pune pe picioare un plan de relansare economică de 4.000 de miliarde de dolari, adică 20% din PIB.

În România căderea economică încă nu a ieşit în prim plan, deşi în spate se întâmplă în fiecare oră.

România pierde 1 miliard de euro pe zi din cifra de afaceri, adică 50% din cifra de afaceri, şi 30% din PIB, din aproape 600-650 de milioane de euro.

În cele 28 de zile care au trecut de la instaurarea stării de urgenţă (din 16 martie până vineri, 10 aprilie) companiile din România, fie că sunt româneşti, fie multinaţionale, au pierdut 14 miliarde de euro.

1,005 milioane de români au intrat în şomaj tehnic, statul asigurându-le 75% din salariul de bază pe care îl aveau, dar nu mai mult de 75% din salariul mediu brut pe economie, adică în final nu mai mult de 3.000 de lei net.

Pe lângă aceştia, deja 209.000 oameni au rămas fără un loc de muncă.

În fiecare oră, 80-90 de firme îşi încetează activitatea.

40% din IMM-uri deja şi-au suspendat activitatea.

150.000 de români au cerut deja amânarea ratelor la creditele bancare (sunt 2,5 milioane de români care au credite bancare).

Bugetul de stat este într-o situaţia critică, cu o cădere dramatică a încasărilor şi cu o creştere explozivă a cheltuielilor. Estimările ZF indică că în aprilie, o lună moartă din punct de vedere economic din cauza stării de urgenţă, deficitul bugetar va ajunge între 4-5 miliarde de euro, faţă de 800 de milioane de euro, cât era în buget.

Dincolo de prăbuşirea încasărilor, pentru că firmele încearcă să-şi protejeze lichiditatea cu orice preţ, cealaltă problemă majoră la Ministerul de Finanţe este finanţarea deficitului, având în vedere că băncile nu se înghesuie să cumpere titluri de stat, sau cer dobânzi mai mari.

Este bine să repetăm cum este structura businessului din România: primele 1.000 de companii ca cifră de afaceri, din care 85% sunt multinaţionale, realizează 47% din businessul total (1 miliard de euro pe zi - adică 350-360 de miliarde de euro pe an).

Celelalte 540.000 de companii, din care 95% sunt româneşti, realizează 53% din cifra de afaceri.

Primele 1.000 de companii au pe statul de plată aproape 1 milion de angajaţi, în timp ce celelalte 540.000 de companii angajează 3,2 milioane de salariaţi.

La stat lucrează 1,2 milioane de oameni, iar ministru muncii, Violeta Alexandru spune că în realitate nu ştie câţi oameni lucrează cu adevărat în instituţiile publice, aceasta fiind o problemă majoră pentru guvern, care vrea să introducă şomajul tehnic şi la angajaţii de la stat.

Factura pentru cei care lucrează la stat şi care sunt plătiţi din taxele şi impozitele colectate de la companiile private este de 102,3 miliarde de lei pe an, adică peste 20 de miliarde de euro.

Dacă mai punem la socoteală şi pe cei 5 milioane de pensionari, vedem care este factura pe care sectorul privat trebuie să o plătească zi de zi, lună de lună, an de an.

Problema nu este cât am pierdut, pentru că cifrele nu mai pot fi întoarse, ci în cât timp îşi va reveni businessul şi economia României din această cădere.

Va fi vorba de luni, 1-2 ani sau chiar un deceniu?

În criza de acum 10 ani, România a pierdut 150.000 de companii, marea majoritate fiind româneşti, şi 700.000 de locuri de muncă, din care s-au recuperat numai 400.000.

Cel mai optimist scenariu este că după această prăbuşire economică va urma o revenire rapidă, iar în cel mai bun caz, la finalul anului se va ajunge la 70% din ceea ce fusese înainte.

Apoi va urma o luptă economică care trebuie susţinută de guvern, de creditorii internaţionali, de cei care au bani, pentru ca România să nu rămână sufocată la acest nivel de 70%.

Toată lumea va fi afectată de această prăbuşire economică, chiar şi businessurile care merg acum, supermarketurile, retailerii online, farmaciile etc., pentru că se vor confrunta cu o scădere a cerererii din cauză că oamenii vor avea mai puţin bani când îşi vor relua lucrul.

Peste 100.000 de companii vor dispărea în următorii 2-3 ani pentru că nu vor reuşi să iasă la suprafaţă.

Peste 1 milion de oameni vor rămâne şomeri, la care se vor adăuga cei care au venit din afară sau care vor veni, pentru că economiile Europei sunt afectate.

Actuala generaţie nu a experimentat un asemenea şomaj, pentru că exista scăparea plecării la muncă în Occident.

Ca să reziste, companiile româneşti trebuie să-şi găsească un model de business mai productiv, cu mai puţini salariaţi, cu salarii mai mici sau să încerce să iasă în afară, să-şi vândă marfa, produsele şi serviciile pe alte pieţe.

Multinaţionalele au blocat investiţiile şi angajările, iar în următorul an nu se va schimba nimic atâta timp cât cifrele economice de pe hârtie nu se vor potrivi cu cele din realitate.

Băncile amână acum plata ratelor pentru creditele luate de persoanele fizice şi de către companii, dar întrebarea este ce va fi după reluarea activităţii economice, având în vedere noile condiţii din piaţă, cu scăderea dramatică a încasărilor.

La toate aceste lucruri se adaugă şi cea mai mare problemă a companiilor din România, respectiv faptul că activitatea lor se bazează pe creditele furnizor, care sunt de trei ori mai mari decât creditele bancare.

Blocarea acestui circuit va arunca economia României în aer.

Pentru că veniturile vor scădea - atât ale salariaţilor, cât şi ale companiilor -, amânarea plăţii ratelor bancare sau reducerea ratelor bancare va deveni o obişnuinţă pentru bănci, asta dacă nu vor să se umple peste noapte de credite neperformante.

Magnitudinea crizei economice care va urma nu este încă percepută nici la nivelul companiilor, adică a proprietarilor şi managerilor, nici la nivelul angajaţilor.

Atâta timp cât oamenii sunt acasă - fie în şomaj tehnic, fie pe banii companiilor, chiar dacă mai puţini -, ei nu se confruntă cu o problemă reală, respectiv lipsa jobului şi lipsa veniturilor.

Toată lumea crede că patronii, firmele mari şi mici au bani pentru a nu opera restructurări sau scăderea salariilor.

Dacă nu au, privirea se îndreaptă către stat, care ar trebui să-i protejeze, să le dea bani în continuare sau să le asigure locurile de muncă prin creşterea taxelor şi impozitelor aplicată companiilor mari.

Atâta timp cât în România salariul este negociat la net, pe niciun angajat nu-l interesează şi nu ştie cât este salariul brut, respectiv nu ştie cât sunt taxele şi impozitele plătite de companii.

Să nu vă mire dacă peste 2 milioane de români ar cere majorarea impozitului pe venit, care acum este la 10%, sau introducerea impozitului progresiv şi creşterea impozitului pe profit, care acum este de 16%, pentru a se lua de la cei bogaţi, de la companiile mari, şi a se împărţi la ceilalţi.

Chiar şi creşterea TVA nu este percepută ca fiind un efect direct asupra lor, ci mai mult ca o taxă pe care trebuie să o plătească companiile.

Ceea ce îi trezeşte pe oameni este doar scăderea directă a salariilor, aşa cum s-a întâmplat în criza anterioară în sectorul privat, unde angajaţii nu au avut ce face, neavând alternative, sau aşa cum s-a întâmplat în sectorul de stat, unde tăierea salariilor cu 25% de câtre Băsescu/Boc a scos lume în stradă şi a dus la schimbarea guvernării.

Patronii cred că guvernul, indiferent de numele lui, îi va salva, le va da bani ca să treacă criza.

Resursele guvernului sunt limitate şi ceea ce se oferă acum, dincolo de şomajul tehnic, sunt garanţii şi promisiuni.

Chiar şi banii care vin de la Uniunea Europeană, 3,3 miliarde de euro, atât cât a cerut guvernul, sunt promisiuni şi garanţii, mai puţin bani reali.

Guvernul va încerca întâi să salveze administraţia publică, pe cei 1,2 milioane de angajaţi, şi dacă mai rămân ceva bani, se vor duce în sectorul privat.

Un comentariu al unui cititor ZF spunea că restructurarea la stat ar trebui să intervină după ce se va introduce impozitul progresiv pe venit sau taxarea companiilor mari şi a băncilor.

România va mai sta în carantină încă o lună, dar apoi va urma cea mai grea perioadă, respectiv confruntarea cu criza economică, care va aduce foarte multe pierderi pentru toată lumea, apoi şi a revoltelor. Întâi în casă, la birou, apoi în stradă.

Cât de repede vom ieşi din această situaţie depinde de guvern, bănci, şi nu în ultimul rând de patroni şi companii, de realismul de care vor da dovadă pentru înţelegerea situaţiei şi de măsurile pe care le vor lua.

Dacă vom trăi în continuare după teoriile economice, vom ajunge ca milioane de români să-şi dorească “o dictatură militară” care să rezolve lucrurile şi din punct de vedere economic, exact aşa cum se întâmplă acum la nivelul spitalelor.

Într-o situaţie economică de urgenţă, se pot lua măsuri extrem de dure.

Citiţi AICI ediţia ZF E-paper de LUNI

AFACERI DE LA ZERO