1. Efectul întârziat al tranziţiei
Treizeci de ani de evoluţii politice şi economice la nivelul societăţii româneşti au adus schimbări profunde, inclusiv asupra nivelului şi structurii producţiei agricole din România. Dacă în perioada economiei planificate de până la finele anului 1989, cea mai mare parte a producţiei agricole era realizată în sectoarele de stat şi cooperatist, astăzi sectorul privat este covârşitor în obţinerea producţiei vegetale, zootehnice şi al prestării serviciilor în acest sector de activitate. În România, ca de altfel în toate ţările din estul continentului, schimbările economice care au intervenit s-au suprapus într-o foarte mare măsură cu procesul de globalizare. În aceste condiţii, mecanismele de reglare a dezechilibrelor economice apărute în economie şi, în particular în sectoarele de activitate propriu-zise, au devenit mult mai complexe şi, nu de puţine ori, prin aplicarea acestora, chiar şi rezultatele, au devenit, la rândul lor, greu de anticipat. Într-o lucrare remarcabilă a laureatului Premiului Nobel în economie, Jean Tirol, sublinia faptul că „puterea politică a pierdut din influenţă, atât în beneficiul pieţei, cât şi al noilor actori. Privatizările, deschiderea către concurenţă, globalizarea, utilizarea mai sistematică a licitaţiilor în sectorul public limitează domeniul de aplicare al procesului decizional public. Iar pentru acestea din urmă, autorităţile judiciare şi autorităţile de reglementare independente, organismele care nu fac obiectul supremaţiei politicii au devenit actori-cheie.” (Tirol, J., Économie du bien commun, Presses Universitaires de France, 2016)
Peste toate schimbările care au intervenit în decursul ultimilor treizeci de ani, 2020 a ridicat o problemă cu totul aparte celor întâlnite de majoritatea economiilor, cu începere de la al doilea război mondial până în prezent. Este vorba de şocurile suportate de fiecare economie, atât în ceea ce priveste cererea, dar şi oferta, ca urmare a crizei sanitare. Astfel, la nivelul trimestrelor I şi II ale anului 2020, majoritatea economiilor au cunoscut contracţii dintre cele mai mari ale volumului de activitate, măsurat prin PIB-ul trimestrial. Ţări precum Franţa, Italia şi Spania, pentru a enumera numai câteva, au înregistrat în trimestrul al II-lea din 2020 cele mai mari şocuri în evoluţia PIB-ului de la al doilea război mondial şi până în prezent. Potrivit Eurostat ( Eurostat, Newsrelease Euro indicators, 133/2020 – 8 September 2020), ratele de creştere din trimestrul al II-lea din 2020 în raport cu acelaşi trimestru din anul 2019, pentru cele trei ţări au fost: -18,9% în Franţa, -17,7% în Italia şi -22,1% în Spania. În acelaşi timp, România a resimţit, de asemenea, şocul crizei sanitare, dar acesta a fost de dimensiuni ceva mai mici decât în cel înregistrat de economiile ţărilor mai sus enumerate.
Trimestrele III şi IV au marcat pentru majoritatea ţărilor trecerea de la ratele timestriale negative la rate de creştere trimestriale pozitive sau, în cel mai rău caz, negative, dar de dimensiuni mult mai mici decât cele consemnate în primele două trimestre. Potrivit datelor Eurostat1, ratele de creştere trimestriale din trimestrele III şi IV (calculate în fiecare trimestru în raport cu trimestrul anterior pe baza seriilor de date desezonalitate) pentru cele trei ţări au fost: în Franţa 18,5%, respectiv -1,4%; Italia 15,9%, respectiv -1,9% şi Spania 16,4%, respectiv 0,4%. Datele mai sus prezentate ne arată că scăderea bruscă a fost urmată de o revenire la fel de repidă.
Urmare evoluţiilor din cele patru trimestre, România a înregistrat o contracţie a economiei la nivelul anului 2020 de - 3.9%. Pentru cele mai multe sectoare de activitate, ratele de creştere din trimestrele I şi II au fost unele negative. Alături de “Activităţi de spectacole, culturale şi recreative; reparaţii de produse de uz caznic şi alte servicii”, sectorul “Agricultura, silvicultura şi pescuit” reprezintă sectorul cu cea mai mare contracţie a valorii adăugate brute. Dacă în cazul primului sector, cauza principală este reprezentată de impactul negativ al crizei sanitare, în schimb, în cazul agriculturii trebuie menţionat că, pe lângă impactul negativ al crizei sanitare, seceta, care a fost prezentă pe tot parcursul anului trecut, a contribuit, pentru cele mai multe produse vegetale, la reducerea producţiilor. Cu toate acestea, contracţia de 16,2% a valorii adăugate brute din acest sector înregistrată la nivelul anului trecut pare una verosimilă, dacă ne raportăm numai la pierderile înregistrate la majoritatea culturilor agricole importante, precum cele de grâu, porumb boabe, floarea soarelui etc., care au suferit în cel mai înalt grad efectele secetei. Atunci, ce şi în ce măsură a contribuit la această oarecare ameliorare a pierderilor înregistrate în acest sector de activitate important pentru România? Să nu uităm că importanţa acestui sector de activitate este evidenţiată prin prisma numărului mare de persoane ce depinde în mare măsură de activităţile şi de rezultatele din agricultură, dar şi de poziţia strategică a exportului de cereale în asigurarea echilibrării balanţei comerciale a ţării.
Scopul acestui articol nu este de a explica din punct de vedere economic în ce măsură rata de creştere de -3,9%, la nivelul PIB-ului, este una suportabilă pentru economie şi populaţie, ci, pornind de la datele analitice ce caracterizează producţia agricolă, vegetală şi animală, pentru anul 2020, va fi prezentată o explicaţie statistică cu privire la contracţia valorii adăugate brute din agricultură de -16,2% şi efectul acesteia asupra diminuării creşterii PIB-ului. În egală măsură, folosind date statistice pentru caracterizarea sectorului agricol din perioada ultimilor treizeci de ani vom sublinia importanţa realizării unui echilibru între producţia vegetală şi cea animală, dar şi nevoia asigurării unei diversificări mai mari a producţiei vegetale. Aşa cum arată datele statistice la nivelul anului 2020 cu privire la valoarea adăugată brută din agricultură, dezvoltarea ambelor sectoare, vegetal şi animal în România este importantă nu numai pentru o mai bună valorificare a avantajelor naturale pe care le avem, dar, în egală măsură, şi pentru reducerea volatilităţii producţiei agricole la nivelul unei perioade mari de timp, variaţie a producţie ce se poate datora într-o mare măsură fenomenelor naturale. Plecând de la datele statistice privind sectorul agricol în anul 2020, trebuie evidenţiat rolul pe care îl are diversificarea culturilor agricole pentru reducerea riscului caderii bruşte a producţiei agricole vegetale, ca urmare a efectelor negative provocate de catastrofe naturale, precum secete prelungite sau precipitaţii în cantităţi mari în diferite perioade ale procesului agricol.
2. Pierderi semnificative ale producţiei agricole vegetale
România dispunde de un teren fertil2 şi de condiţii naturale propice dezvoltarii culturilor agricole, dar nu dispune de un sistem de irigaţii extins şi eficient care să asigure optimizarea cantităţilor de apă în sol, în funcţie de nevoile fiecărei culturi, pe diverse faze ale procesului agricol. În aceste condiţii, producţiile la culturile de cereale sunt influenţate în fiecare an de cantitatea şi periodicitatea precipitaţiilor. Valorea adăugata bruta din agricultură este determinată, atât de producţia din sectorul vegetal, animal şi al prestărilor de servicii, dar şi de structura acesteia. În egală măsură, producţia din sectorul vegetal este determinată de producţia fiecărei categorii de produse vegetale, dar şi de ponderea acestora în producţia vegetală totală.
Anul trecut, ca urmare a secetei prelungite din perioada de vegetaţie a culturilor de cereale, în principal la grâu şi porumb, producţia a scăzut foarte mult, în raport cu cea înregistrată în anul anterior. Dintre cele mai importante 50 de produse agricole a cărei pondere în valoarea producţiei vegetale din anul 2019 a fost de peste 98% (98,4%), la 35 de produse s-a înregistrat o diminuare a producţiilor la nivelul anului 2020, în cea mai mare măsură datorită secetei. La nivelul anului 2019, ponderea celor 35 de produse în valoarea producţiei vegetale din 2019 a fost de peste 73,8%. Potrivit datelor oficiale3, producţia de cereale boabe a scăzut în 2020 în raport cu anul anterior cu 37,6%, una dintre cele mai mari scaderi din ultimii 50-60 de ani. (de verificat!!) Diminuarea producţiilor s-a înregistrat la toate categoriile de cereale: la grâu şi porumb s-a înregistrat -37,8% (ponderea producţiei de grâu în valoarea producţiei vegetale din 2019 a fost de 11,8%, iar la porumb de 20,5%), la orz a fost 40,4% (ponderea în valoarea producţiei vegetale în 2019 a fost de 2,62%), iar la ovăz -45,0%. Reducerea producţiilor la cele patru categorii de cereale s-a datorat efectelor secetei şi numai într-o mică măsură faptului că acestea s-au cultivat pe suprafeţe mai mici decât cele din anul anterior acestuia. Astfel, în anul 2020 în raport cu 2019, suprafaţa pe care s-au cultivat cerealele pentru boabe s-a redus cu numai 2,4%, deci cu mult mai puţin decât s-a diminuat producţia de cereale boabe. În aceste condiţii, putem opina că diminuarea producţiei de cereale a scăzut preponderent pe seama secetei.
Chiar dacă s-au cultivat pe suprafeţe mai mici, dacă ne raportăm la cereale, la alte categorii de produse vegetale producţiile obţinute în anul trecut au fost mai mari în raport cu cele din 2019. Ponderea celor 15 produse la care s-a înregistrat o creştere a producţiei în 2020 în raport cu anul anterior, a fost de 24,6% în valoarea producţiei vegetale din 2019. Dintre produsele din această categorie precizăm: la floarea soarelui s-a obţinut un spor de producţie de 2,1% (ponderea acestui produs în valoarea producţiei vegetale în anul 2019 a fost de 7,4%) , la cartofi de 4,7% (ponderea a fost de 8,6%), la unele plante industriale sporul de producţie a fost de peste 2 ori (ponderea acestei categorii de produse a fost una foarte redusă), la tomate s-a înregistrat o creştere de 6,8% (ponderea a fost de 4,5%) etc. Ca urmare a diminuărilor de producţii la principalele cereale şi a sporului de producţie la alte culturi agricole care nu au fost afectate de seceta prelungită din primăvara şi vara anului trecut, în 2020 producţia agricolă din sectorul vegetal s-a redus cu 22,1% în raport cu anul anterior.
Pentru a măsura impactul negativ al reducerii producţiei de cereale pentru boabe trebuie precizat că această cultură ocupă în fiecare an mai mult de 60% din suprafaţa agricolă utilizată. Pentru o imagine cât mai completa cu privire la importanţa culturilor de grâu şi de porumb pentru agricultura din România, precizăm că suprafaţa cultivată cu cele două culturi este cu 30% mai mica decât cea din Germania, dar cu 35% mai mare decât în Polonia, cu peste 50% decât în Spania şi Italia şi cu peste 60% decât în Ungaria. In schimb, productia la categoriile de produse susmentionate este proportional mai mica decat in tarile amintite urmare unor randamente la ha inferioare.
Datele de mai sus ne arată pierderi mari în anul 2020 la culturile de cereale ce au fost provocate de seceta prelungită din etapele importante de dezvoltare a acestor culturi, dar producţii relativ normale la alte categorii de culturi vegetale în situaţia cărora lipsa de apă urmare secetei a fost compensata prin folosirea altor mijloace de alimentare cu apă necesară sau de ciclul de dezvoltare al culturii agricole . Aceste rezultate scot în evidenţă nu numai importanţa strategică a sistemelor de irigaţii care să asigure cantitatea necesară de apă plantelor în diverse perioade de creştere, dar şi nevoia de diversificare a producţiilor vegetale, chiar şi din simplul motiv de reducere a riscului reducerii volatilităţii producţiei agricole vegetale ca urmare a capriciilor naturii.
3. Schimbări majore în structura culturilor agricole în ultimii treizeci de ani
Treizeci de ani de tranziţie au adus schimbări importante în cultivarea terenurilor agricole. Cea mai importantă este legată de schimbarea radicală a structurii proprietăţii asupra terenurilor agricole şi implicit a producţiei agricole. Extinderea proprietăţii private s-a materializat şi printr-o libertate mai mare din partea proprietarului de teren în alegerea culturii pentru fiecare suprafaţă de teren deţinută. Trei aspecte vor fi evidenţiate la nivelul perioadei 1990 – 2019 în cele ce urmează: evoluţia dimensiunii terenului agricol şi a suprafeţelor alocate diverselor culturi agricole; structura suprafeţelor agricole şi evoluţia gradului de concentrare a suprafeţelor agricole alocate culturilor; situatia terenurilor arabile aflate în repaus.
În primul rând, trebuie remarcată o reducere considerabilă a suprafeţei arabile utilizate pe parcursul ultimilor treizeci de ani. Ca urmare a acestor evoluţii, în anul 2019 în raport cu cea din anul 1990, suprafaţa arabilă s-a diminuat cu 665 mii ha, ceea ce este echivalent cu o reducere în valori relative de 7%. Trebuie subliniat că, exceptând plantele uleioase, la celelalte categorii de culturi agricole s-au consemnat scăderi ale suprafeţelor cultivate (tabelul 1). La plantele uleioase (floarea soarelui, rapiţă, soia boabe, in pentru ulei şi ricin) s-a înregistrat o extindere a suprafeţei cultivate în anul 2019 faţă de 1990 de peste 2,7 ori. Astfel, dacă în 1990 suprafaţa cultivată cu aceste culturi era 655 mii ha, reprezentând 7% din suprafaţa arabilă utilizată, cultura acestora s-a extins la o suprafaţă de 1,8 milioane ha, reprezentând peste 20% din suprafaţa arabilă cultivată în 2020.
În graficul din figura 1, se prezintă ratele anuale în scădere în anul 2019 în raport cu 1990 ale suprafeţelor cultivate pentru unele categorii de culturi agricole pentru care diminuarea acestor suprafeţe este mai mare de 80%: plante textile, sfeclă de zahăr, tutun, sere şi alte culturi din teren arabil. Chiar dacă plantele textile nu erau cultivate pe o suprafaţă întinsă (în 1990 această categorie era cultivată pe 3,4 mii ha), reducerea suprafeţei cultivate a fost bruscă, astfel încât în anul 1993 se mai cultiva doar 15% din suprafaţa iniţială. Sfecla de zahăr a fost cultivată în anul 1990 pe o suprafaţă de peste 115 mii ha, reprezentând circa de 1,3% din suprafaţa arabilă utilizată. În cazul acestei culturi, reducerea suprafaţei a fost una lentă în primii ani ai tranziţiei, iar reducerile au fost bruşte în anul 1999 (reducerea a fost de 44% în raport cu anul anterior) şi în anul 2000 (reducerea a fost 60% fata de anul 1998). În aceste condiţii, suprafaţa cultivată cu sfecla de zahăr din anul 2000 a fost de numai 30% din cea cultivată în 1990, urmare reducerii drastice a producţiei autohtone de zahar. La tutun, după o reducere accentuată în anii 1991 (scăderea a fost de 40% în raport cu 1990) şi 1992 (la diminuarea suprafeţei din anul 1991 s-a mai adăugat încă o scădere de 35%, rezultând astfel, că în acest an s-a cultivat numai 40% din suprafaţa anului 1990) a urmat o relativă creştere a suprafeţei în majoritatea anilor, astfel că în 1997 s-a atins suprafaţa maximă, nivel care însă nu l-a atins pe cel din 1990, reprezentand doar 85%. Începând cu 1997 până în anul 2007, suprafaţa cultivată cu tutun a scăzut continuu, astfel că acesta se cultiva pe numai 7% din suprafaţa anului 1990. În perioada care a urmat nu au mai fost schimbări bruşte, astfel că, în 2019 suprafaţa cultivată reprezenta numai 5% din cea din anul 1990. Situaţia acestei culturi nu se corelează cu dinamica exporturilor la produsele de tutun şi înlocuitori de tutun, categorie de produs care a înregistrat, după aderarea României la UE, excendente anuale considerabile. Suprafaţa alocată serelor s-a redus continuu, dar cu rate anuale de reducere dimensionate la o singură cifră, în perioada 1991– 2003. Diminuarea suprafeţelor de sere cea mai consistentă, de 40%, a fost înregistrată în anul 2004 în raport cu 2003. După o creştere anuală în anul 2005 de peste 50%, au urmat, în mod surprinzator, trei ani cu scăderi importante, astfel că în 2008, suprafaţa serelor reprezenta numai 15% din suprafaţa anului 1990. În perioada care a urmat, suprafaţa a continuat să descrească, dar de o manieră lentă, astfel că, în anul 2019, aceasta reprezenta numai 11% din cea consemnată în anul 1990.
O diminuare semnificativă a suprafeţei cultivate s-a înregistrat, de asemenea, la livezile pe rod. În acest caz, reducerea medie anuală la nivelul celor treizeci de ani a fost de - 0,95%. O analiză a seriei de date privind suprafaţa livezilor pe rod din perioada celor treizeci de ani evidenţiază că, în perioada 1990 – 2005 diminuarea medie anuală a fost de - 0,95%. Dupa o reducere în anul 2006 în raport cu anul anterior de peste 20%, în perioada 2006-2019 rata anuală de reducere a suprafeţei a fost de - 1,17%. În aceste condiţii, suprafaţa livezilor pe rod, la nivelul anului 2019, a reprezentat numai 60% din cea de la nivelul anului 1990.
Ratele anuale de scădere în raport cu 1990 a suprafeţelor cultivate pentru unele categorii de culturi agricole
În al doilea rând trebuie menţionată tendinţa de reducere a gradului de diversificare a culturilor agricole, dacă ţinem seama de suprafaţa arabilă alocată fiecărei categorii şi a ponderii acesteia în suprafaţa arabilă totală la nivelul unui an. Cel mai bun exemplu în acest sens este cel al evoluţiei ponderii suprafeţelor alocate celor mai importante trei categorii de culturi în suprafaţa arabilă a ţării. Astfel, dacă la nivelul anului 1990 cele mai importante trei categorii de produse erau cultivate pe 76,3% din suprafaţa arabilă, în anul 2019 aceasta a crescut la peste 92%. Trebuie precizat că, în cei doi ani consideraţi ca referinţă, printre primele trei categorii de produse regăsim “Cerealele pentru boabe” şi ăFurajele perene”. În schimb, a treia categorie ca importanţă în anul 1990, “Alte culturi din teren arabil”, ale căror produse incluse în această categorie erau cultivate pe 8,4% din terenul arabil, nu o mai regăsim în 2019 decât cu o pondere nesemnificativă, de sub 0,01%.
În timp ce în anul 1990 cerealele se cultivau pe 60% din suprafaţa arabilă utilizată, în anul 2019 această pondere a crescut la 63%. A doua categorie ca pondere în suprafaţa arabilă din anul 1990 a fost categoria de produse agricole “Furajele perene” care deţinea 8,7% din suprafaţa arabilă. Ponderea acestei categorii a scăzut în 2019 la 8%, menţinând această categorie pe locul al treilea în raport cu suprafaţa pe care se cultivă. Pe tot parcursul celor treizeci de ani a crescut suprafaţa culturilor incluse în categoria “Plante uleioase”, astfel că, în anul 2019 aceasta este a doua categorie de culturi agricole dacă ne raportăm la suprafaţa pe care se cultivă. Astfel, dacă în anul 1990, această categorie de culturi deţinea 7% din suprafaţa arabilă utilizată, ponderea acestei categorii a crescut la peste 20% în anul 2019.
Creşterea gradului de concentrare a culturilor s-a realizat şi ca urmare a reducerii, an de an a suprafeţelor alocate unor culturi care în 1990 ocupau suprafeţe importante. Menţionăm în acest sens că, spre exemplu, în anul 2019 în raport cu anul 1990, s-a redus cu peste 780 mii ha suprafaţa cultivata cu “Alte culturi din teren arabil” şi a creşcut cu peste 200 mii ha suprafaţa terenurilor arabile în repaus. Urmărind graficul din figura de mai jos, gradul de concentrare cel mai ridicat al suprafeţelor agricole din anul 2004 se datorează cultivării “Cerealelor pentru boabe” pe 73,5% din suprafaţa arabilă a ţării, lasand loc mai limitat pentru alte culturi. Consecinţa imediat şi probabil pe termen lung fiind dependenţa de import masiv pentru multe categorii de produse agro-alimentare.
În al treilea rând trebuie să remarcăm suprafaţa mare a terenurilor arabile aflate în repaus, inclusiv a suprafeţelor neutilizate în fiecare dintre cei treizeci de ani, dupa 1990, dar în mod deosebit din perioada 2006 – 2011. În figura 2 se prezintă într-o evoluţie anuală terenul arabil aflat în repaus, exprimat în mii ha (axa din partea dreaptă) şi ponderea acestuia în terenul arabil (axa din partea stângă). Cea mai mare suprafaţă de teren arabil aflată în repaus la nivelul unui an, de peste 1,3 milione ha, ceea ce a reprezentat 17,1% din suprafaţa arabilă, este întâlnită la nivelul anului 2010. Pe parcursul celor 30 de ani, suprafaţa de teren arabil care s-a aflat în repaus a fost de peste 15,3 milioane ha, ceea ce reprezintă de aproape de 1,8 ori suprafaţa terenului cultivat cu principalele culturi în 2019, suprafaţă ce a fost estimată la peste 8,7 milioane ha. Datele prezentate mai sus cu privire la suprafaţa terenurilor aflate în repaus au fost strict redate din considerente statistice, fără a face vreo apreciere cu privire la aspectele economice legate de rotirea culturilor. Specialiştii în domeniul agricol pot aprecia în ce măsură nivelul suprafeţelor terenurilor arabile aflate în repaus sunt determinate strict de necesităţile procesului agricol sau din alte considerente.
În concluzie, ţinând seama de rezultatele prezentate mai sus, se constată o creştere a dependenţei valorii adăugate brute a producţiei vegetale de cele realizate la culturile ce sunt incluse în două categorii importante de produse, “Cereale pentru boabe” şi “Plante uleioase”, care sunt cultivate pe mai mult de 85% din suprafaţa arabilă a ţării. Factorii naturali, precum s-a întâmplat în anul 2020, pot influenţa în mod direct valoarea adăugată brută din sectorul vegetal ţinând seama de calitatea precară a sistemului de irigaţii din România şi de gradul ridicat de concentrare a culturilor agricole.
4. Importanţa sectorului zootehnic în reducerea volatilităţii producţiei agricole
Impactul crizei sanitare şi a secetei nu s-a manifestat la aceeaşi intensitate şi în sectorul zootehnic, aşa cum a fost în sectorul vegetal. Potrivit estimărilor provizorii realizate la începutul anului 2021, sectorul zootehnic nu a înregistrat o reducere a valorii producţiei şi a valorii adăugate brute în anul 2020 faţă de productia anului anterior. Mai mult, acest sector a înregistrat în anul în care sectorul vegetal a resimţit din plin efectele crizei, o creştere, atât a valorii producţiei animale, cu 2,2%, cât şi a valorii adăugate brute, de 3,5%. Întrucât ponderile acestui sector de activitate, atât în valoarea producţiei animale, cât şi în valorea adăugată brută a agriculturii sunt cu mult mai mici decât cele ale sectorului vegetal, creşterea înregistrată de acest sector nu a putut anula/ diminua scăderea cu mult mai mare din sectorul vegetal. În această evaluare, trebui să avem în vedere, pe lângă ratele de creştere din cele două domenii şi ponderile diferite ale acestora în totalul productiei agricole (tabelul 2). Datele din tabel scot în evidenţă un dezechilibru major între valoarea adăugată brută (VAB) din sectorul vegetal şi cel zootehnic. Dacă sectorul vegetal deţine mai mult de 77% din VAB-ul din agricultură, zootehnia realizează numai 20%. Totodată, trebuie să remarcăm contribuţia mică a serviciilor din acest sector de activitate, de numai 2.6%, la realizarea VAB-ului pe total agricultură. Remarcăm, în egală măsură, diferenţe mari existente între structura consumului intermediar (CI), VAB-ului şi a valorii producţiei (VP) din agricultură pe cele trei sectoare de activitate. Aceste diferenţe apar datorită caracteristicilor şi a randamentelor diferite a celor trei sectoare de activitate.
România, fapt cunoscut, are una dintre cele mai mici productivităţi a muncii în agricultură. Doi factori sunt relevanţi în acest sens: ponderea mare a populaţiei ocupate în agricultură în totalul populaţiei ocupate din economie şi dezechilibrul major care există între valoarea producţiei din sectorul vegetal şi cel zootehnic. Datele din figura 3 scot în evidenţă două aspecte importante cu privire la evoluţia ponderii producţiei animale în producţia agricolă.
În primul rând trebuie evidenţiată în cazul României a ponderi mult mai mică a zootehniei în producţia agricolă în comparaţie cu cea în cazul Poloniei, Ungariei şi Cehiei. Doar Bulgaria are o pondere mai mică a producţiei zootehnice în producţia agricolă comparativ cu ţara noastră. Pe fondul creşterii într-un ritm mare al producţiei vegetale cu 2,5% în medie pe an şi al scăderii în medie anuală cu -0,15% a producţiei animale in perioada 1998– 2020, s-a redus ponderea producţiei zootehnice în producţia agricolă din România.
În al doilea rând trebuie remarcat trendul total nefavorabil, descrescător pe care s-a înscris ponderea sectorului zootehnic în cadrul structurii producţiei agricole. În egală măsură, trebuie remarcate oscilaţii mari ale ponderii sectorului animal de la un an la altul. Oscilaţiile mari ale ponderii zootehniei în producţia agricolă derivă în cea mai mare măsură datorită variaţiilor mari a producţiilor vegetale anuale. Câteva exemple sunt elocvente în acest sens: sporul producţiei vegetale din anul 2008 în raport cu anul anterior a fost de 45%, în condiţiile în care producţia zootehnică a scăzut cu peste 3%; în anul 2009 s-a înregistrat un recul al producţiei vegetale în raport cu anul anterior de peste 32% iar producţia zootehnică a scăzut cu 22,3%; au urmat doi ani, 2010 şi 2011 cu creşteri semnificative a producţiei vegetale cu rate anuale de 22,5%, respectiv 24%, în condiţiile în care sectorul zootehnic a înregistrat în cei doi ani ratele de creştere -16%, respectiv 7% etc.).
Datele arată că, cel puţin în cazul României, faptul că, pe lângă variaţiile relativ mari ale producţiei vegetale din anumiţi ani, producţia zootehnică la nivelul perioadei 1998 – 2020 a scăzut în medie, în fiecare an, cu -0,15%. Pe parcursul acestei perioade, în cazul României, producţia vegetală a crescut de peste 2 ori, în timp ce producţia animală s-a diminuat cu circa 3%. Ţările din vecinătate, Ungaria şi Polonia, ţări cu care noi înregistrăm deficite mari în comerţul cu produse agroalimentare, din păcate, atât în sfera produselor vegetale, cât şi animale, au înregistrat ritmuri medii anuale mari, atât la producţia vegetală, cât şi la cea animală.
Pentru a evalua dinamica producţiei vegetale şi animale din România, comparativ cu cele din Ungaria şi Polonia, am recurs la calcululul, pentru fiecare caz, a producţiei ce revine la 1000 euro pentru România. Rezultatele obţinute, incluse în graficul din figura 4, surprind o evoluţie diferită a producţiei zootehnice din Ungaria şi Polonia în raport cu cea din România. Astfel, dacă în 1998 la 1000 euro producţie în sectorul zootehnicd în România se obţinea în jur de 480 euro, în Ungaria aceasta a crescut cu peste 45%, ajungând la peste 700 euro. Dacă ne raportăm la Polonia, vom obţine rezultate şi mai nefavorabile ţării noastre. Astfel, dacă în 1998, Polonia obţinea o producţie în zootehnie cu 30% mai mare decât cea din România, în 2020 aceasta a devenit de peste 3,2 ori mai mare.
Producţia zootehnică, respectiv vegetală, din Ungaria şi Polonia la 1000 euro
Datele prezentate mai sus evidenţiază faptul că ţările din regiune care înregistrează excedente majore în comerţul exterior cu produse agroalimentare cu ţara noastră, au acordat o atenţie cu totul aparte sectorului zootehnic, dezvoltând în acelaşi timp şi sectorul vegetal. In anul 2020, în comerţul cu produse agroalimentare (incluzând şi eventualele reexporturi) România a înregistrat deficite de peste un miliard de Euro din relaţia comercială cu Ungaria şi ceva mai mult de 680 milioane Euro din cel cu Polonia.
5. În loc de concluzii
Anul 2020 a demonstrat, încă o dată, cât de importante sunt precipitaţiile, în general condiţiile naturale prielnice, pentru asigurarea unor randamente agricole fără oscilaţii mari de la un an la altul. Eminentul cercetător ştiinţific Victor Axenciuc arată că, la nivelul unor perioade lungi de timp “constantele raportului dintre nivelul precipitaţiilor şi mărimea recoltelor, nu numai a celor două cereale (grâu şi porumb n.a.), ci a întregii producţii agricole a României, sunt dependente, în acelaşi grad al nivelului randamentelor, de variaţiile precipitaţiilor şi menţinerea acestui randament la nivelul mediu pentru mai mult de jumătate de secol”4. Pentru contracararea efectelor secetei, care de cele mai multe ori se manifestă diferit, ca intensitate, pe parcursul unui an, agricultorul român a cultivat pe suprafeţe relativ egale porumb şi grâu, două cereale prevalente în agricultura ţării. Din păcate, această soluţie tradiţională nu poate oferi rezultate constante la ambele specii pe parcursul unor perioade lungi de timp. Cel mai bun exemplu este cel întâlnit în anul 2020, an în care efectul secetei a fost resimţit în egală măsură atât la grâu, cât şi la porumb (diminuările de producţii din anul 2020 în raport cu anul 2019 au fost de aproape 40% pentru fiecare), două culturi care au reprezentat 55,7% din suprafaţa arabilă, respectiv 87% din suprafaţa cerealelor pentru boabe.
Din alt punct de vedere, nu mai putin semnificativ, se pune intrebarea: oare cât de mult s-ar fi redus impactul negativ al secetei dacă ponderile producţiilor vegetale şi animale în anii trecuţi erau relativ egale? În condiţiile în care în anul 2019 ponderea sectorului animal a fost de numai 28%, aceasta a crescut la aproape 34% în valoarea producţiei agricole în cea mai mare măsură datorită diminuării producţiei vegetale cu aproape 22% şi numai într-o mică măsură ca urmare a creşterii producţiei animale cu numai 2,2%. Dacă structura producţiei agricole din România ar fi fost similară celei din Polonia din anul 2019 (44,3% : ponderea sectorului vegetal, 53,5% : sectorul animal şi 2,3% : sectorul servicii), atunci chiar dacă menţinând descreşterile înregistrate în România în anul 2020 în cele trei sectoare (- 22,1% : vegetal; 2,2% : animal şi - 21,1% : servicii agricole), producţia agricolă s-ar fi diminuat doar cu 9%, faţă de 15,3%, cât s-a înregistrat efectiv.
Datele statistice estimate pentru acest an vor permite în plus şi evaluarea impactului secetei din anul 2020 asupra balanţei comerciale cu produse agroalimentare din anul 2021. Pentru anticiparea efectelor, reamintim faptul că la două dintre cele patru produse agroalimentare la care România înregistrează în mod obişnuit excedente (cereale şi seminţe), seceta din anul 2020, prin profunzimea ei, este posibil să fi schimbat regula, afectand randamentele şi respectiv excedentele în comerţul exterior, inclusiv la produsele susmenţionate.
NA: Conţinutul acestui articol reprezintă punctul de vedere al autorului şi nu al unei instituţii
