Sistemul bancar romanesc s-a insanatosit, arata ultimele date ale Bancii Nationale. Falimentele bancare din ultimele luni, dar mai ales scoaterea din sistem a Bancorex au adus indicatorii de solvabilitate la cote normale, dupa ce depasisera alarmant cota de avarie. Acest efort a impovarat insa bugetul cu trei miliarde de dolari.
Banca centrala a impus bancilor comerciale si un sistem superprudent de provizionare a creditelor care, pe de o parte, face ca transformarea unor credite in "neperformante" sa nu puna in pericol banca sau sistemul dar, pe de alta parte, descurajeaza si mai mult bancile sa crediteze economia. Aceleasi date ale BNR arata ca bancile au acordat, in ultimul timp, din ce in ce mai putine credite.
De ce? In primul rand, nevoia statului de a se imprumuta cu sume mari a dus la urcarea dobanzilor la titlurile de stat, care au depasit, in primele luni ale anului, si 70%. In aceste conditii, bancile au preferat sa "stea" pe titluri de stat decat sa isi asume riscul creditarii, care in plus, aduce si un profit mai mic, dupa ce ca este nesigur.
Aceasta tendinta poate fi criticabila, din punctul de vedere al firmelor care ar avea nevoie de finantare, dar nu poate fi condamnabila, din punctul de vedere al bancii. In definitiv, o banca, la fel ca orice afacere, trebuie inainte de orice sa fie profitabila. ai, daca titlurile de stat aduc profit sigur si mare, nu trebuie sa fii bancher ca sa te indrepti catre un astfel de plasament.
Dobanzile au scazut insa drastic in ultima perioada, deci si profitul din imprumutarea statului a scazut. Bancile trebuie sa se gandeasca serios sa-si indrepte plasamentele catre creditare - o activitate preponderenta intr-o economie normala - mai ales ca bani sunt in sistemul bancar si cam "baltesc".
Asa se explica diversificarea ofertei de credite bancare in special pentru persoane fizice. Totusi, de ce nu se inmultesc creditele pentru companii? Dupa unii, dobanzile sunt inca prea mari; dupa altii, conditiile de creditare sunt prea complicate.
Cate ceva din aceste argumente este adevarat, dar la fel de adevarat este ca dobanzile la depozite nu trebuie sa scada sub rata inflatiei si, deci nici dobanzile la credite, care sunt cu cateva procente peste nu pot scadea mai mult.
Ceea ce se poate observa totusi este ca diferenta dintre dobanzile la credite si cele la depozite este inca prea mare, semn ca bancile nu se bat prea tare pe acest segment si in consecinta nu se straduiesc sa-si micsoreze costurile operationale.
Al doilea efect este ca se merge in continuare pe garantii imobiliare, care nu dau batai de cap in privinta evaluarii riscului, cum ar fi daca bancherii ar credita o afacere pa baza de "business plan".
Garantiile imobiliare s-au dovedit insa cu doua fete: una buna, ca nu sunt riscante pentru banca si nici nu implica o expertiza financiara prea complicata, dar si una rea, fiindca in majoritatea covarsitoare a cazurilor s-au dovedit supraevaluate si greu vandabile.
Marturie sta Agentia de Valorificare a Activelor Bancare, care a primit in brate o gramada de credite neperformante, garantate, la timpul lor, cu tot felul de cladiri, terenuri si hale, si care acum se chinuie sa vanda "garantiile" cu pricina. Garantii care, scoase la licitatie, fac uneori fix cat o ceapa degerata.
Este clar ca Banca Nationala nu are instrumente sa forteze reluarea creditarii. Totusi, statul nu este chiar lipsit de mijloace pentru ca bancile sa-si exercite rolul lor fundamental, de a redistribui economiile catre cei care le inmultesc, adica afacerile profitabile.
Sa ne gandim la ipoteza in care bancile n-ar mai avea debuseul numit "titluri de stat". Adica Finantele nu s-ar mai imprumuta, pentru finantarea deficitului bugetar, decat de la populatie. Aceasta ipoteza ar fi insa de natura sa dea vertijuri politicienilor.
Fiindca ce inseamna sa nu te mai imprumuti de la banci, si aceasta fara sa faci inflatie? Inseamna ca nu mai poti finanta deficitul decat din surse externe - deocamdata greu de obtinut si scumpe - sau cu imprumuturi de la populatie, care sunt, oricum, mici.
Cum o dai, cum o sucesti, ajungi la concluzia ca aceasta te duce la un deficit bugetar tinzand spre zero. Cum veniturile sunt cele care sunt si impozite noi ar fi cam greu de inghitit, rationamentul ajunge inevitabil la taierea cheltuielilor.
Punct in care orisice ministru din orisice guvern, lovit brusc de logoree - si simultan de grija fata de cetateanul elector - va demonstra cu cuvinte multe si precipitate ca nu poate renunta la nici un leut, si ca ministerul sau - desigur, cel mai important - trebuie sa cheltuiasca cel putin de trei ori mai mult.
Prilejul pentru constatarea - a cata oara - a acestei nemuritoare tendinte il vom avea in curand. Sa vedeti certuri, pretentii si lamentari la rectificarea bugetului pe 2000!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
