Asistăm de câteva săptămâni la un asediu mediatic referitor la Grecia şi Grexit, Codul Fiscal, China, Rusia, etc şi vedem ascensiunea unei noi clase de eroi – eroii negativi. Este vorba despre bancheri, birocraţi, universitari, etc ce participă la înalte întâlniri la Davos, Paris, Londra, Berlin sau alte locuri asemănătoare. Toţi au prea multă putere şi prea puţine răspunderi, creând sistemul după bunul plac, urmând ca cetăţenii să plătească preţul. Este un mare semnal de alarmă acest fapt în care atât de multe persoane din poziţii de decizie ajung să exercite un control atât de mare, fără a se expune personal. Astfel se nasc “lebede negre”, concept despre care vorbea Nassim Taleb, adică acele “evenimente la scară mare, impredictibile şi neregulate, cu consecinţe masive, neprăvăzute de un anumit observator”. Şi mereu avem parte de aceste lebede (i.e. crize economice) pentru că ne dau senzaţia că aproape le-am prevăzut şi pentru că sunt explicabile restrospectiv. Dacă adăugăm şi faptul că gândirea noastră are acel mecanism de a tranforma istoria în ceva plat liniar făcându-ne să subestimăm aleatoriul putem conclude că avem toate ingredientele unei viitoare crize economice.
Cum şi când apar crizele economice?
Dacă ne uităm în urmă (ultimii 35 de ani) putem observa că la cel mult zece ani avem de a face cu o criză economică. De exemplu, în 1987 a fost marcată de cădere burselor din întreaga lume, în 1997 a fost criza financiară asiatică, în anii 2000 criza dotcom-ului, iar în 2008 criza financiară începută cu falimentul Lehman Brothers.
De fiecare dată când o criză apare se porneşte o întreagă maşinărie de politici şi acţiuni, toate artificiale, în care beneficiile sunt mici şi vizibile, în timp ce efectele secundare sunt potenţial grave şi invizibile. Aşa se face că o intervenţie duce la consecinţe neprevăzute, urmate de scuze al aspectului „neprevăzut” al consecinţelor, apoi se continuă cu o altă intervenţie pentru a corecta acele efecte secundare, ce duce la o altă serie de evenimente neprevăzute, fiecare mai mare şi mai complexă decât precedenta.
Grecia şi Grexit
Grecia nu este o problemă atât de mare încât să genereze următoarea criză economică mondială deoarece PIB-ul ei este mai mic de 2% din PIB-ul Uniunii Europene. Întrebarea cu adevărat importantă este următoare: ce se întâmplă dacă Grecia renunţa la euro şi îşi revin economic iar restul ţărilor cu o datorie mare (precum Italia, Spania, Portugalia) îi urmează exemplul? Atunci tot proiectul numit “Uniunea Europeană” poate fi îngropat, spre fericirea unora. Nu este niciun mister pentru economişti că datoria Greciei nu este sustenabilă (pdf), fapt recunoscut şi de FMI; şi ce face Troika? Îi impune un pachet de măsuri contra banilor necesari în această fază prin care o îndatorează şi mai mult, nerealizând că tocmai acest model a dus-o în locul în care se află astăzi. Grecia are la îndemână soluţia ieşirii din criză: adoptarea drahmei (cu consecinţele de rigoare) şi folosirea în paralel a euro, eliminarea aproape a tuturor taxelor (cu excepţia taxei pe venit şi TVA), restructurea aparatului bugetar, a băncilor şi a sistemului de pensii. Uşor de zi, greu de făcut dar cele de mai sus sunt suficiente pentru a opri ceea ce se anunţă începutul unei noi crize europeane, şi poate mondiale.
Statele Unite ale Americii (SUA)
Câştigătorul premiului Nobel pentru economie din 1981, James Tobin, spunea că dacă vinzi fiecare acţiune a fiecărei companii şi foloseşti acei bani să cumperi fabrici, echipamente şi stocuri, nu ar trebui să rămâi cu nici un ban. Acesta este cel mai bun mod de a-ţi da seama dacă preţurile nu reflectă realitatea. Acest concept este încorporat de Tobin într-un formulă ce-i poartă numele de ratio Q. Conform acestei formule, capitalurile proprii în America sunt cu 10% mai mari costul înlocuirii acelor active, procent mult mai mare decât cel atins în criza dotcomm-ului din anii 2000 sau vârful atins în ‘marea depresiune’ din 1929. Şi toate acestea ca urmare a relaxării cantitative practicată de USA în mod intens odată cu declanşarea crizei din 2008 deorece a dus la creşterea nejustificată a activelor, iar o corecţie se poate declanşa oricând.
Cele mai importante 500 de companii din SUA generează 40% din venituri în China, iar o scădere bruscă a creşteri economiei chineze va afecta direct aceste companii, deja suportând cea mai slabă lună de la începutul crizei financiere din 2008. Dacă mai adăugăm, de un nou Tech bubble sau că se vorbeşte din ce în mai mult despre o criză a datoriilor împrumuturilor studenţilor pentru finanţarea studiilor în valoare de 1,2 trilioane de dolari şi de faptul că numai Facebook în momentul lansării pe bursă a creat 1,000 de milionari în dolari, putem simţi fiorii a ceea ce poate urma. Iar ce porneşte din SUA afecteaza pe toată lumea, contrar optimismului dâmboviţean.
China
Deşi expansiunea economică în China a depăşit estimările analiştilor pentru al doilea trimestru, datoria ţării a crescut la un ritm şi mai alert. Datoriile companiilor şi gospodăriilor însumau la sfârşitul lui iunie 2015 aproximativ 207% din PIB, comparativ cu 125% în 2008. Creditele neperformante au ajuns deja la 23 de miliarde dolari, dar China poate evita din acest punct de vedere viteza companiilor care falimentează şi astfel să evite o criză financiară deorece majoritatea împrumuturilor se realizează prin bănci şi companii deţinute de stat.
Deşi lucrurile păreau că merg într-o direcţie oarecum acceptată de către analişti, au urmat cele mai mari scăderi la bursă din Beijing din ultimii şapte ani. Aşa că, au luat multe măsuri (peste 4- de măsuri numai în ultima lună!) care să oprească măcelul de la bursă (ex: controlul capitalului), amânându-l. Chiar şi aşa, noi căderi la bursă s-au înregistrat saptămână trecută înregistrând cele mai mari căderi ale burselor chineze (Chinext, Shenzhen, Shanghai şi CSI-300) din istorie, dupa ziua fatidică de 27 februarie 2007. Mai mult decât atât, căderea liberă în care se află piaţa imobiliară pare să descrie imaginea de ansamblu a economiei chineze iar ceea ce se vede e de speriat; sau de vândut, după caz.
În teorie, Beijingul are toate instrumentele necesare pentru a asigura o ‘aterizare’ lină a economie către un alt model de creştere economică, dar cum acţiunile de la bursă au aratat-o pe 27 şi 28 iulie, din ce în ce mai puţini oameni par să mai creadă în ele sau să îşi asume riscul aferent.
Concluzie
De ce vorbim mai tot timpul de China şi SUA? Păi creşterile lor economice alături de India reprezintă 80% din creşterea economică pe anul 2015, precum se poate vedea în graficul de mai jos.
Sursa: The Economist
Ţinând cont de faptul că SUA a revizuit negativ creşterea economică din perioada 2011 – 2014 de la 2,3% la 2% iar aterizarea forţată a economiei chineze pare să nu se fi oprit încă, nu putem observa decât faptul că ne îndreptăm către o stagnare a creşterii economiei mondiale.
Criza din 2008 a fost prevăzută cu cel puţin trei ani înainte să izbucnească, atât de economişti câştigători ai premiului Nobel precum Joseph Stiglitz, cât şi de unii analişti economici ai Fondului Monetar Internaţional care au atras atenţia, dar nu au fost luaţi în considerare.
Istoria secolului XX este una marcată de multe crize economice şi, aşa cum am învăţat, acestea devin din ce în ce mai costisitoare şi mai periculoase. Devenim din ce în ce mai obişnuiţi cu crizele şi fiecare dintre acestea ne fac să ne fie teamă din ce în ce mai puţin până când lovesc din nou, dar cu o intensitate şi o complexitate mai mare.
Sorin Anagnoste (www.sorinanagnoste.com), PhD - cadru didactic asociat la ASE Bucureşti, Facultatea Administrarea Afacerilor în Limbi Străine - sectia engleză