Este deja puţin dezamăgitoare lentoarea cu care se mişcă lucrurile după alegerile prezidenţiale când toată ţara a fost cu sufletul la gură şi după care mediul de business a răsuflat uşurat.
De ce nu sunt luate mai repede deciziile de care este nevoie? De ce nu apare mai repede administraţia „căreia îi pasă de cetăţeni“ de care ni s-a vorbit cu atâta convingere în campania electorală?
O posibilă sursă a blocajului este o poziţionare istoric greşită, o poziţionare de tipul „noi şi ei“. Noi, mediul de business, „care nu am lucrat nicio secundă la stat sau cu statul“, şi ei, „politicienii care ne iau banii şi noi nu ştim ce fac cu ei“. Niciun stat modern şi dezvoltat nu funcţionează în această logică. Însă se judecă greşit că implicarea în administrarea bunurilor publice este de natură personală. Ca orice altă profesie, medic, constructor, avocat, şi administrarea bunului public presupune o pregătire şi o specializare. Nu poţi să te pricepi şi la turism şi la transport şi la macroeconomie. Nu ai cum să gândeşti măsuri de echilibrare a bugetului când nu ai văzut niciodată cum arată bugetul unei ţări.
Ca în orice domeniu, trebuie chemaţi la masă specialiştii. Iar în patru săptămâni de dezbateri la Cotroceni nu au fost prezenţi cei care cu adevărat cunosc ce se întâmplă cu taxarea, fiscalitatea şi cu modul cum funcţionează bugetul României. Nu poţi să te apuci să operezi dacă tu, nu că nu ai terminat Facultatea de Medicină, dar însuşi manualul de biologie îţi e străin. Nu merge. Bugetul, fiscalitatea sunt o ştiinţă în sine. E valabilă chestiunea şi pentru oamenii politici.
Cu toată bunăvoinţa, prestaţia lui Ilie Bolojan, omul despre care se spune că va salva naţiunea română, dar nu se ştie exact ce profesie are, a fost, în prezentarea parametrilor marcroeconomici ai României în 2025, ca cea a unui elefant într-un magazin de porţelanuri. Omul se vede că e complet depăşit de situaţie, că ce ştie cel mai bine este să desfiinţeze geamurile de la ghişeele din primăria sau Consiliul Judeţean Oradea.
De altfel, măreaţa sa iniţiativă de a începe restructurarea din Senat, cu cei 850 de angajaţi din această instituţie, arată viziunea îngustă cu care a pornit marea eficientizare a statului. De fapt, de 6 luni de când îl vedem aproape zilnic pe Mesia restructurării statului român nu a fost pus pe masă nimic concret.
Însă trebuie spus şi altceva. Dacă cei chemaţi astăzi, care şi ştiu despre ce e vorba, refuză să preia poziţia de premier sau miniştri de finanţe, prin care să aducă cu adevărat o schimbare, cum e cazul unui profesor de finanţe şi cunoscut economist al unei bănci comerciale, să nu ne aşteptăm că putem schimba fără să ne implicăm.
O breşă dacă faci în această castă de şmecheri fără bac şi cu pantofi de 500 de euro în picioare şi apoi încet-încet, bazându-te pe cercuri întâi mici de competenţă şi apoi tot mai mari, vei putea schimba lucrurile.
Cine nu vrea să se bage la treabă, să schimbe astăzi România, să nu mai critice de pe margine. Este valabil pentru toată lumea care se pricepe la finanţe publice şi la eficientizarea cheltuielilor de care avem astăzi atâta nevoie.
Nu mai merge să spui „e lumea lor, nu vreau să mă bag“, pentru că e vorba de ceea ce lăsăm după noi. Chiar cu riscul de a fi sacrificat, cine ştie că poate să schimbe este dator să intre în luptă. Marii antreprenori ai României, oameni cu afaceri de sute de milioane şi miliarde de euro sunt chemaţi astăzi nu doar să dea ultimatumuri să nu crească taxa 1, taxa 2 sau taxa 7, ci să se implice direct, să devină membri de partid, să găsească soluţii de a merge mai departe, să găsească competenţe. Aşa cum îşi găsesc manageri pentru afacerile lor, să sprijine găsirea de manageri competenţi pentru afacerile publice. Fără implicare, aşa cum ştiu că se şi întâmplă în companiile lor, nu au cum să obţină rezultate. Nu mai merge cu „noi şi ei“. Noi suntem cu toţii.
Fără comenzile statului, ale administraţiilor publice, nu există firmele de construcţii. Fără drumuri nu există locuinţe. Se vede că fără garanţii de stat, băncile nici nu mai fac afaceri. Fără un festival ca Enescu nu se umplu hotelurile. Fără Casele de Sănătate nu funcţionează nici sistemul privat de sănătate. Toate lucrurile sunt legate. Nu vă puteţi izola şi să plecaţi la casele din Miami sau Monte Carlo. Sau dacă plecaţi, nu vă mai băgaţi. Cereţi competenţă, cereţi desfiinţarea sutelor de entităţi de stat care astăzi împiedică managementul eficient al banului public.
De exemplu, Salina Praid. Se încurcă în decizii Compania Sării cu Apele Române. Iar deasupra lor ministerele, cel al Mediului cu Ministerul Economiei. Vine ministrul mediului şi cere restructurare la Romsilva, iar Romsilva spune că aşteaptă să fie dată în judecată, că are dreptul să facă ce vrea cu banii. Instituţiile aşa-zis autofinanţate au ajuns să funcţioneze ca nişte „moşii“ ale directorilor. Guvernul şi miniştrii aproape că nu mai contează, nu îi bagă nimeni în seamă, când banii din taxarea sectorului privat, a resurselor, sunt la ANCOM, la Hidroelectrica, la Romsilva sau la Compania Sării.
Dar ce ar fi să desfiinţăm toate aceste regii autonome şi companii naţionale şi să le integrăm în ministere? De ce nu poate să fie Ministerul Pădurilor sau chiar Guvernul României proprietarul direct al pădurilor, al sării sau al producţiei de energie electrică din lacurile de acumulare? Ce ar fi să desfiinţăm toate aceste companii, regii şi autorităţi şi să trecem direct în guvern, la masa miniştrilor toate aceste organizaţii? Astăzi trebuie să faci o hârtie de la minister către Romsilva, către agenţia X sau Y chiar şi pentru o informaţie, nu doar pentru o decizie.
Cazul Praid este efectul acestui tip de management insularizat, în care fiecare din statul român face ce îl taie capul, iar ministrul nu mai există, şi ministerul există doar cu numele. Dar cum ar fi ca în cadrul unei companii private, CEO să fie nevoit să trimită hârtii pentru executarea unei acţiuni către una din divizii şi să i se răspundă că nu e pe lista de priorităţi decizia sa. Cine vine la guvernare cu această decizie majoră? Cu această regândire a actului administrativ?. Centralizarea şi tăierea tuturor capetelor acestei administraţii care a ajuns ca o caracatiţă, atât la nivel central, cât şi local.
Vine domnul Bolojan să constate că a crescut numărul de angajaţi la Senat de la 825 la 850 în ultimii 10 ani? De acolo trebuie să înceapă restructurarea? Nu de la faptul că avem cu 50.000 mai mulţi funcţionari în administraţiile locale astăzi faţă de cei 235.000 din 2014? Ce face toată această funcţionărime? Când facem o restructurare nu trebuie să pornim de la cifrele mari, de la imaginea completă a ansamblului? Cine conduce astăzi România a deschis zi de zi în ultimii 10 ani Anuarul de Statistică, Buletinul de Industrie, cel de comerţ exterior, rapoartele BNR, execuţia bugetară de la Finanţe?
De ce nu există pe site-ul fiecărei primării numărul de angajaţi şi evoluţia lor? Unde sunt obiectivele de investiţii în derulare? De ce nu există lista de plăţi din fiecare lună către companii şi pentru ce obiective, pentru a şti ce se întâmplă cu banii acestei ţări? Ce se întâmplă cu primăriile, unde se duc banii, de ce şcolile cad pe elevi şi toată lumea fuge de spitalele publice deţinute de administraţia locală? Ce ar fi să dăm o limită minimă de cheltuire a bugetelor locale pentru sănătate şi educaţie, să restrângem marja de manevră a primarilor care astăzi fac ce îi taie capul cu banii în loc să investească în singurele două domenii care aduc prosperitate pe termen lung?
Cum poate capitalul privat să crească, să facă un PIB de aproape 400 miliarde euro, dublu faţă de cel din urmă cu 10 ani, şi toată lumea să fugă de serviciile statului în educaţie şi sănătate? Cine sunt reprezentanţii noştri în Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cine ne reprezintă interesele în şcoli şi licee? De ce acceptăm să decidă mereu alţii? Şmecherii fără bac şi pantofi de 500 de euro în picioare, care supravieţuiesc mereu şi mereu la vârful administraţiei?
Desfinţaţi agenţiile cu totul, puneţi limită la cheltuirea discreţionară a banului public de către primari, transparentizaţi salariile şi cheltuielile de investiţii, evaluaţi organizaţiile de la vârf, porniţi de la cifrele mari ale execuţiei bugetare şi de la numărul de personal din administraţie, veniţi cu propuneri de reforme reale, cu o viziune nouă, sau, dacă nu o aveţi, lăsaţi-i pe cei care o au. Daţi încredere, fiţi decişi. Ţara vrea oameni puternici în faţă, nu văicăreală. Acţionaţi sau dacă nu ştiţi ce să faceţi, daţi-vă la o parte.
