Conform ultimelor date statistice – Eurostat – se remarcă o creştere a românilor care revin în ţară – reemigrare: 190.000 în 2022, 218.000 în 2023. Nu ştim cine sunt, nu ştim de unde vin, nu ştim unde s-au aşezat. Dar în jurul nostru auzim din ce în ce mai mult de români care s-au întors în ţară în ultimii ani, după ani de muncă în afară.
România de astăzi este diferită de România de acum 10 ani, de acum 20 de ani, de acum 30 de ani. Şi într-un sens pozitiv, dar şi într-un sens negativ. Totuşi, au trecut 35 de ani de la căderea comunismului.
Este adevărat că nu este peste tot la fel, este adevărat că multe oraşe monoindustriale din perioada comunistă nu au avut o evoluţie aşa cum s-a aşteptat multă lume. Aceste oraşe monoindustriale s-au prăbuşit, iar în locul lor nu prea au venit investiţii străine şi nici româneşti. Ca să nu mai vorbim de faptul că statul a investit doar cât să dea un var.
La nivelul oraşelor mai mari, în Bucureşti, în Cluj, în Timişoara, în Iaşi, în Sibiu, mulţi ar spune că viaţa este aproape de Europa de Vest, chiar peste multe oraşe din Italia, din Grecia, din Spania, din Portugalia, acolo unde românii au plecat la muncă.
Creşterea accelerată a salariilor din ultimul deceniu, stabilitatea cursului valutar leu/euro au majorat semnificativ puterea de cumpărare în euro şi, de aceea, România a ajuns în clasamentele europene la 80% din media Uniunii Europene la PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare, faţă de 50% la începutul anilor 2000.
Este o criză pe piaţa forţei de muncă, dar nu la nivel de middle şi top management. La nivel de top management, în România se plăteşte bine, chiar foarte bine, aproape peste regiune, şi, de aceea, poziţiile sunt extrem de râvnite şi extrem de tranzacţionate.
O parte se reîntorc în ţară pentru a porni o afacere pe cont propriu, o parte consideră că pot avea acelaşi nivel în România ca în Vest, o parte, care au avut poziţii mai bune în afară sau care au făcut o şcoală, ar vrea să vină în ţară, considerând că pot obţine aici ceea ce, poate, nu ar obţine în afară, într-o carieră profesională unde se bat cu toată lumea. Unii au noroc, alţii nu.
Mulţi constată că nu este atât de uşor să obţină în ţară o poziţie bună, un job bun, un salariu extrem de bun, cum citesc în presă că se plăteşte în România la nivel de top management. Mulţi cred că, dacă se întorc în ţară, li se va întinde covorul doar prin prisma faptului că au lucrat undeva în străinătate sau că au făcut o şcoală mai bună.
Piaţa corporate din România este foarte competitivă, de cele mai multe ori închisă pentru outsideri, iar dacă nu ai relaţii, este foarte greu să obţii o poziţie de middle sau de top management, aşa cum consideri.
Mulţi români din afară, din corporaţii, constată pe pielea lor că nimeni nu-i aşteaptă să le ofere un job de top, constată că CV-ul lor se bate cu multe alte CV-uri şi chiar pierd. La fel se întâmplă cu cei care au plecat să studieze în afară şi, când se întorc în ţară, realizează că nu prea au loc dacă nu sună cineva pentru ei la un departament de HR şi chiar mai sus.
Este o criză pe piaţa forţei de muncă, dar nu la nivel de middle şi top management. La nivel de top management, în România se plăteşte bine, chiar foarte bine, aproape peste regiune, şi, de aceea, poziţiile sunt extrem de râvnite şi extrem de tranzacţionate.
Toată lumea vorbeşte despre atragerea şi revenirea românilor care lucrează în afară, în ţară, dar întrebarea este: unde să lucreze, ce joburi mai bune ar putea să găsească faţă de Occident? În orice moment poţi să găseşti o poziţie de bucătar, de chelner, de cameristă în România, pentru că există cerere, dar nu ştiu dacă poţi să găseşti atât de uşor o poziţie de CEO, de director financiar, de director de marketing, de middle manager. Pentru cei care se întorc în ţară ca să devină antreprenori, piaţa este nelimitată, până la proba contrarie. Mulţi au speranţe că businessurile sunt pe toate drumurile, că doar trebuie să întinzi mâna şi obţii contracte, dar viaţa şi lumea de astăzi nu sunt chiar aşa. La fel este şi pentru piaţa de joburi, unde, cu câteva excepţii – cum ar fi medicina – nu-ţi găseşti un job chiar atât de uşor. Nimeni nu te aşteaptă să vii tu din afară, în condiţiile în care cei care sunt deja aici vânează joburile şi poziţiile care ies pe piaţă. Dacă nu faci parte din reţelele de head-hunting, dacă nu ţi-ai făcut relaţii în lumea celor care tranzacţionează posturi, este destul de greu să-ţi găseşti un post bun, venind din afară sau având în spate o şcoală mult mai bună.
Economia românească, businessul local, nu produc atât de multe companii şi atât de multe poziţii noi care să acopere oferta din afară.
Dacă mâine ar vrea să revină în ţară 500.000 de români din 5 milioane, ce să facă, unde să muncească, ce businessuri să facă, astfel încât să trăiască?
Câte poziţii de middle şi top management poate să creeze economia şi pentru românii din corporaţiile din afară care ar vrea să se întoarcă în ţară? Cei care se întorc şi şi-au găsit poziţii echivalente sau chiar mai bune sunt mai degrabă nişte excepţii.
