Opinii

Vreţi 51% produse româneşti în rafturi. Dar sunteţi dispuşi să plătiţi cu 51% în plus pentru ele?

Vreţi 51% produse româneşti în rafturi. Dar sunteţi dispuşi să plătiţi cu 51% în plus pentru ele?

Autor: Iulian Anghel

20.04.2016, 11:02 6679

Prin 1990 şi ceva, nişte tipi lucrau în Combinatul Siderurgic Galaţi (actualul ArcelorMittal, la CTC (control tehnic de calitate). Munca era în trei schimburi, dar cel mai frumos schimb era cel de noapte. Schimbul de noapte începea la ora 22.00 şi se termina la 6.00, punct. El se desfăşura după următorul tipic: baieţii îşi puneau halat (inginerii şi ceteciştii aveau halat şi căşti roşii sau albastre ca să fie deosebite de ale muncitorilor de rând care aveau salopete – bluză şi pantalon - şi căşti albe). Mâncau, că nu se face să începi munca pe burta goală. Treaba lor era să vegheze în “Laminorul de benzi la cald” (LBC) sau în “Laminorul de Benzi la Rece” (LBR 1 şi LBR 2) materialul ce era trecut prin nişte imenşi cilindri. Procedeul de transformare a minereului de fier (pământ practic pentru neştiutori) în caroserie de maşină este fascinant. Furnal, topitorie, turnătorie, iar apoi nişte cilindri giganţi. Aceşti imenşi cilindri strivesc blocul de metal incandescent, de câteva tone, - în laminorul la cald şi apoi în laminorul la rece - şi îl aduc la dimensiunea unei table de doi milimetri, un milimetru sau de o jumătate de milimetru. Iar cumpărătorul cere: vreau şi eu jumătate de kil sau  de tonă de tablă de dimensiunea asta: 2,5 lungime, 1 laţime, 0,5 mm grosime. Aşa cum ceri roşii, ceapă sau brânză la un magazin. Toată tabla de pe maşinile Dacia din anii 90, de pe Olcitul din anii 90, de pe frigiderele Arctic, toate lingurele şi castroanele din tablă fabricate atunci în România au fost făcute din tabla laminată în LBR 1 şi LBR 2 de la Combinatul Siderurgic Galaţi, dacă nu au fost făcute cumva din oţel special de la Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte.

Iar băieţii de care vorbeam trebuia să se asigure că totul este ca la carte. Că ceea ce se produce în LBR 1, în LBR 2 – laminoare dotat cu utilaje Siemens - este de calitate. Doar că materialul ieşit din furnal, din oţelărie, cumpărat din Brazilia, din Ucraina, la preţuri de nimic, ajuns în laminorul de benzi la cald, apoi în laminorul de benzi la rece era atât de proast încât toată lumea era îngrozită. Utilajele Siemens nu puteau să lamineze bine ceea ce era prost de la bun început. Dacă ar fi fost pe bune, 50% din tabla făcută de LBR 2 în anii 90 ar fi trebuit aruncată la gunoi.

Ce să facă controlul de calitate atunci? Arunci 50% din producţia de tablă groasă şi subţire a celei mai puternice companii din România la gunoi? Păi poţi ajunge la puşcărie pentru asta. Niciun om sănătos la cap nu vrea la puşcărie. Atunci? Pai joci cărţi. Aşadar, cum ziceam la început, programul de noapte al unui inginer sau a unui controlor CTC începea cu păpica. Continua cu o partidă, două, trei de 66 până spre două din noapte. Apoi cu somnic până la cinci jumate, că la şase se preda schimbul.

Dramatic erau însă contractele cu ţările occidentale – combinatul avea contracte serioase şi de export. La contractele interne nu se uita nimeni. Contractele cu ruşii îndemnau cel mai mult la somn. Cele cu Marea Britanie erau cumplite. Când erau contracte cu Marea Britanie, nema păpica întinsă pe două ceasuri, nema somnic. Nişte ticăloşi.

Ce nu ştiau oamenii ăia de controlau tabla de la LBR 2 e că totul are un cost. Combinatul Siderurgic din Galaţi pierdea la vremea amintită un milion de euro pe zi. 365 de milioane de euro pe an. Bani cu care s-ar fi putut ridica spitale, nu catedrele, cum e refrenul la modă azi. Bani care au fost plătiţi de alţii. Costul prostiei nu e “pe persoană fizică” cum cred unii. Când vorbim de treburi publice, nu este nimic care să se cheme “cost al prostiei”, care să bată la uşă: “sunt costul prostiei, am venit să-mi dai chiria!”. Dar se vede în şosele proaste, în autobuze vechi şi murdare, în oameni amărâţi stând la cozi cu orele la cabinetele de la Spitalul public de Oftalmologie din Lahovari. Acesta este costul prostiei.

De ce combinatul din Galaţi este altfel acum? Chiar aşa cum e – nici un sfert din ce a fost colosul de odinioară? Uneori pe profit, alteori pe pierdere, dar mereu pus pe ceartă, arătând cu degetul spre China, spre “certificatele verzi” care îl cocoşează la preţul energiei, spre concurenţa neloială a altora? Pentru că nu mai sunt în spate proşti să-i plătească incompetenţa. Competiţia dură de pe piaţa mondială a oţelului îl obligă să fie eficient – cum, necum (salarii mici, restrângere de activitate), este.

Nişte oameni din Parlament vor ca magazinele să vândă 51% din producţie, din recolta autohtonă pentru a-i ajuta pe producătorii locali. Frumos. Este bine să încurajăm producţia internă. Cu siguranţă multe din produsele româneşti sunt mai bune ca altele de aiurea. Un lucru însă nu spunem noi. Pentru că nu suntem un popor bogat ne uităm în rafturi la produse nu ieftine neapărat, pentru că nici muritori de foame nu suntem, dar cu un preţ mai scăzut. Nici popoarele bogate nu fac altfel. Cu toţii ne uitam la pret. Cu toţii vrem bun şi ieftin. Şi vrem ceva ce ni se potriveşte.

A existat în anii trecuţi o discuţie lungă şi legitimă. De ce, dacă ai la Galaţi un combinat siderurgic, un laminor de benzi la rece, tabla de pe caroseriile Dacia este din import? Păi de aia. Renault nu vrea tabla aia pentru că e proastă şi scumpă, iar cumpărătorul român, asemenea celui francez sau german vrea dacie bună şi ieftină. Iar Mittal nu a investiti într-un laminor la rece nou ca să satisfacă pretenţia de calitate şi preţ a celor de la Renault – a cumpărătorului până la urmă.

Poţi obliga Renault să cumpere 51% tablă de producţie internă? Poţi, sigur. Dacă eşti în România lui Ceauşescu. Dar atunci trebuie să te mulţumeşti cu dacia din 1989.

Ce face ca un produs să fie şi bun şi ieftin? Competiţia. Este un truism, dar se vede că trebuie să trăim în truisme. Iubim cu toţii România, nu există român să nu-şi iubească ţara, dar câştigul lui, venitul lui disponibil, a crescut în momentul în care ţara a intrat în competiţie cu alţii. Produsele altora, mai ieftine, mai competitive prin urmare, au adus un pic mai multa bunăstare aici.

Am vorbit la inceput de Galaţi, nu? Am vorbit de o companie necompetitivă la acea vreme, în care angajaţii dormeau şi jucau cărţi în timpul programului. Nimeni nu se gândea atunci cum să facă tabla şi bună şi ieftină.

Noi cumpărăm produsele altora, nu ni le bagă nimeni pe gât. Dar a scoate produse de pe rafturi într-o competiţie, înseamnă a băga mâna în buzunarul cumpărătorului. Nu spun că iniţiativa este o tâmpenie de campanie electorala – deşi chiar asta este. Cumpăraţi româneşte, aşa cum francezii cumpără franţuzeşte sau nemţii cumpără nemţeşte. Dar nu îngrădiţi competiţia. Competiţia a condus la scăderea preţurilor în România, în UE, peste tot. Competiţia face România mai bună. Viaţa oamenilor mai bună.

O astfel de lege – 51% produse româneşti la raft - nu va putea fi adoptată în România pentru că ea încalcă regulile liberei competiţii în UE. Dacă României nu-i convine libera competiţie, poate pleca din UE. Se poate întoarce la dacia lui Ceauşescu, la adidaşii de porc din acea vreme şi la cele 51% din produsele româneşti din rafturile magazinelor alimentare de atunci.

Dar vrea asta? Este îngrijorător asaltul populismului, dar cu toţii trebuie să ne aducem aminte – din nou şi din nou - că nu există nimic fără preţ pe lume, chiar şi atunci când produsul nu are etichetă de preţ.

Lipsa competiţei are un prim efect majorarea automată a preţului. Vreţi 51% produse româneşti pe raft? Dar sunteţi dispuşi să plătiţi de mâine cu 51% mai mult pentru un kilogram de ce-o fi el?

Sunt zeci de modalităţi de a ajuta businessul autohton. Printr-o politică fiscală corectă în primul rând, printr-o politică economică de susţinere a antreprenoriatului, prin programe precum primul tractor sau prima maşină de tuns ouă. Dar nu prin îngrădirea competiţiei. Aceasta nu este politică. Aceasta este prostie.

AFACERI DE LA ZERO