„Alina, şi eu care voiam să te angajez! Nu am aşteptări mari la început, dar vreau să văd dacă cineva se poate descurca. Jurnalismul economic este cea mai frumoasă şi cea mai interesantă ramură din jurnalism.”
Aşa mi-a răspuns Fini - Cristian Hostiuc, directorul editorial al ZF - când, după vreo cinci zile de probă la ZF mi s-a părut mie, cu mintea mea de la 22 de ani, că nu era prea mulţumit de mine. Aşa că, din toată dorinţa mea de a mă lipi în puzzle-ul redacţiei, tot ce am putut să gândesc şi să scriu într-un email a fost că poate nu e locul meu acolo şi nu fac treabă bună, deci mai bine mă retrag ca să nu încurc. O mişcare foarte proastă pentru un jurnalist, pe care n-am mai făcut-o niciodată de atunci. Am şi acum mailul de la Fini, îmi amintesc de el la fiecare aniversare a ziarului, deşi l-am memorat oricum pentru multă vreme de acum înainte.
Venisem pentru interviu pe 7 decembrie 2015, o zi de luni în care redacţia era într-o atmosferă de sărbătoare. Era ziua Roanei, fosta noastră colegă responsabilă de agricultură pe atunci. Mi s-a părut un loc în care mă gândeam că mi-ar plăcea să vin în fiecare zi, dar eu făcusem Jurnalismul, iar colegii mei, majoritatea absolvenţi de ASE şi oricum cu experienţă în presa de business, aveau un limbaj al lor pe care eu nu-l pricepeam. Vorbeau de dividende şi acţiuni, de BVB, de NPL-uri şi de ISD-uri şi mie îmi sunau toate străin, nu puteam să ţin pasul cu nicio conversaţie.
În ziua aceea, pe 7 decembrie 2015 deci, subiectul principal în presa internaţională era că Marine Le Pen, lidera de atunci a partidului de extremă dreaptă Frontul Naţional, se clasase pe primul loc în primul tur al alegerilor regionale care avuseseră loc cu o zi înainte. Am primit un exemplar dintr-un ziar francez – nu-mi mai amintesc acum care – cu tema de a face o sinteză din ştirile pe această temă.
Alte câteva zile am croşetat la un material despre businessul cu diamante al lui Laurence Graff. M-a surprins să văd că Fini încă îşi mai aminteşte de materialul acesta pe care l-am sucit şi răsucit de zeci de ori.
Iar peste alte câteva zile am primit o temă care mi-a adus şi prima semnătură în ZF. Am mers într-o seară de iarnă crâncenă de la Universitate până la Piaţa Romană, am numărat toate patiseriile, băncile, agenţiile de turism şi sex-shop-urile şi am adunat apoi totul într-un reportaj care a apărut în pagina 2. Main de pagină. Era wow! Am notat tot în telefon, îmi îngheţaseră şi degetele, şi ideile, dar pe 14 decembrie, în ediţia print, eram acolo, lângă toţi ceilalţi colegi ai mei, cu numele meu, cu fotografiile făcute de mine şi, mai ales, cu cuvintele mele înşirate pe tarabă, la chioşc.
Încet-încet, am pătruns în domeniul construcţiilor şi al imobiliarelor. Era vremea când în Pipera şi Aurel Vlaicu se construia la foc automat, clădiri peste clădiri de birouri, pentru mii şi mii de angajaţi. Am mers pe zeci de şantiere şi am purtat tot atâtea căşti de protecţie obligatorii în construcţii. Am cunoscut o mulţime de manageri din imobiliare, petrecându-mi ore întregi să mă documentez, pentru că nu cunoşteam nimic din nişa aceasta.
„Dacă nu te pregăteşti bine, Alina, te duci degeaba acolo! Notează tot, fii atentă la tot, apoi discutăm în redacţie!”, mi-a spus Dana, redactorul-şef adjunct, înaintea interviului cu CEO-ul unuia dintre cei mai mari dezvoltatori imobiliari pe atunci.
Am văzut mallul Veranda, de pildă, pe vremea când era doar o groapă, iar Andrei Pogonaru, dezvoltatorul centrului comercial de la Obor, întindea mâinile în faţă, în stânga, în dreapta, îmi arăta machete şi îmi explica ce şi cum va fi. Şi aşa a fost. Azi, de fiecare dată când ajung în zonă, îmi amintesc întâlnirea aceea şi am sentimentul că eu ştiu proiectul ăsta „de când era mic”.
Am mers pentru prima dată cu avionul la 22 de ani până la Cluj, la invitaţia unui producător de cărămizi cu fabrică acolo. Am văzut, de-a lungul anilor, fabrici în care se fac ţevi, ferestre, acoperişuri, panouri termoizolante, Dacii. Cu ziarul am ajuns în locuri în care nici nu m-aş fi gândit că pot ajunge. Am mers la Roland Garros, am trăit experienţa safariului în Kenya şi am urcat în Burj Khalifa. Desigur, azi oricine le poate face pe toate fără să fie neapărat jurnalist. Dar eu pe toate le-am filtrat prin ochiul unui om menit să fie mai mult decât un turist: să fie cel care va pune totul în cuvinte şi în imagini pentru cititorii săi.
Ziarul Financiar apărea în 16 pagini când am venit eu în echipă. Azi, cu cele 12 pagini ale lui, lupta pentru a scrie articole relevante e şi mai acerbă, pentru că un subiect trebuie să conteze cu adevărat ca să intre în print. Despre asta cred că e vorba – să contezi. Să nu fii doar o verigă în plus la lanţ, ci să fii acolo ca să faci lanţul mai puternic.
