Preşedinţia României a dat publicităţii o sinteză a observaţiilor şi sesizărilor transmise de magistraţi şi alţi actori din sistemul judiciar privind funcţionarea justiţiei, independenţa magistraţilor şi mecanismele de carieră.
Redăm documentul publicat, duminică, de Administraţia Prezidenţială:
Prezentul raport sintetizează observaţiile scrise transmise direct în atenţia Preşedintelui României de magistraţi activi sau retraşi din activitate, în perioada 11 – 19 decembrie 2025, în contextul: dezbaterilor publice privind sistemul de justiţie, declaraţiilor publice ale unor magistraţi, poziţiilor divergente exprimate la nivel instituţional în sistemul de justiţie, luărilor de poziţie din rândul societăţii civile şi articolelor de presă (inclusiv o investigaţie jurnalistică).
Până la data de 20 decembrie 2025, inclusiv, am consemnat un număr de 320 de emailuri, din care peste 135 provenind de la mai mult de 250 de magistraţi care au transmis opinii/sugestii/reclamaţii.
Distribuţia pe instanţe şi parchete a magistraţilor este următoarea:
a) Instanţe judecătoreşti
Judecătorii – Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Târgovişte, Judecătoria Brad
Tribunale – Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Olt, Tribunalul Mureş, Tribunalul Bistriţa, Tribunalul Botoşani, Tribunalul Timiş, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Covasna, Tribunalul Cluj, Tribunalul Satu-Mare, Tribunalul Braşov, Tribunalul Bihor, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Mehedinţi
Curţi de Apel – Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Maramureş, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Oradea
b) Parchete
Direcţia Naţională Anticorupţie (structura centrală şi servicii teritoriale), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiori de Vede, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1.
În total, magistraţii care au trimis emailuri provin de la 27 de instanţe şi 14 parchete. Este posibil ca magistraţii care au transmis observaţiile în format anonim să facă parte şi din alte instanţe sau parchete decât cele anterior enumerate.
Am consemnat şi un aflux de peste 180 de emailuri adresate de cetăţeni, avocaţi, poliţişti, avertizori în interes public (de integritate), societatea civilă, solicitări de audienţă, executori judecătoreşti, grefieri. Aceste mesaje aduc în atenţie, cu precădere, observaţii, reclamaţii sau percepţii rezultate din experienţe personale cu sistemul de justiţie şi alte autorităţi publice. Dată fiind gravitatea unei părţi însemnate din aspectele semnalate, apreciem că se impune o analiză ulterioară aprofundată, un dialog corespunzător şi sesizarea, acolo unde este cazul, a autorităţilor de control competente.
I. Preliminarii
Invitaţia publică adresată de Preşedintele României în atenţia magistraţilor din România:
1. A avut în vedere rolul constituţional al Preşedintelui României de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, precum şi acela de garant al îndeplinirii obligaţiilor asumate de România faţă de Uniunea Europeană
2. A luat în considerare că „prerogativele constituţionale ca şi legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea lui de către electoratul întregii ţări îi impun Preşedintelui României să aibă un rol activ, prezenţa lui în viaţa publică neputând fi rezumată la un exerciţiu simbolic şi protocolar. Funcţiile de garanţie şi de veghe consacrate în art. 80 alin. (1) din Constituţie implică prin definiţie observarea atentă a existenţei şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acţionează actorii vieţii publice – autorităţile publice, organizaţiile legitimate de Constituţie, societatea civilă – şi a respectării principiilor şi normelor stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală. Nici veghea şi nici funcţia de garanţie nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci prin activitate vie, concretă.”
3. A fost precedată de observarea Raportului din 2025 privind statul de drept întocmit de Serviciile Comisiei Europene privind situaţia statului de drept din România care la capitolul dedicat sistemului judiciar reţine că:
a) în privinţa percepţiei publice cu privire la independenţa sistemului judiciar din România „44% din populaţia generală şi 51% din întreprinderi percep nivelul de independenţă al instanţelor şi al judecătorilor ca fiind „destul de bun sau foarte bun” în 2025. Percepţia publicului larg asupra independenţei sistemului de justiţie s-a deteriorat semnificativ în comparaţie cu 2024 (52%) şi 2021 (51%). Percepţia întreprinderilor asupra independenţei sistemului de justiţie s-a deteriorat în comparaţie cu 2024 (56%), deşi s-a îmbunătăţit în comparaţie cu 2021 (45%)”, precum şi că
b) potrivit sondajului Eurobarometru special din 2025 privind corupţia, „75% din respondenţi percep corupţia ca fiind larg răspândită în ţara lor, iar 60% afirmă că se simt afectaţi de corupţie în viaţa de zi cu zi (faţă de media UE de 30%). În ceea ce priveşte întreprinderile, 90% din ele consideră că fenomenul corupţiei este generalizat (faţă de media UE de 63%), iar 72% din ele consideră că acesta face dificilă desfăşurarea de activităţi economice (faţă de media UE de 35%).”
4. A fost transmisă într-un context social aparte, caracterizat prin dezbateri publice privind sistemul de justiţie, declaraţiilor publice ale unor magistraţi, poziţiilor divergente exprimate la nivel instituţional în sistemul de justiţie, luărilor de poziţie din rândul societăţii civile şi articolelor de presă (inclusiv o investigaţie jurnalistică).
II. Conţinutul şi obiectivele Raportului
Observaţiile sintetizate în Raport provin de la magistraţi care fac sau au făcut parte din diferite instanţe de judecată şi parchete (judecătorii, tribunale, curţi de apel şi parchete de pe lângă acestea, din Bucureşti, Mureş, Constanţa, Cluj, Covasna, Dâmboviţa, Iaşi, Bistriţa, Braşov, Prahova, Brăila, Satu Mare, ş.a.), din paliere profesionale diferite (magistraţi cu funcţii de conducere, magistraţi cu funcţii de execuţie, magistraţi pensionari, magistraţi debutanţi) şi acoperă aspecte de ordin administrativ, managerial, jurisdicţional şi normativ.
Luând în considerare spectrul larg al remitenţilor (atât sub aspectul poziţiei în interiorul sistemului judiciar, cât şi sub aspect teritorial), s-ar putea extrage unele concluzii privind disfuncţionalităţile observate.
Este important de subliniat că Raportul de sinteză:
Nu stabileşte vinovăţii individuale sau colective;
Nu califică fapte ca fiind conforme sau contrare legii;
Nu cuprinde judecăţi de valoare;
Nu substituie competenţele CSM, IJ, MJ sau ale parchetelor, instanţelor de judecată ori altor autorităţi de control.
Raportul redă strict observaţiile transmise, într-o formă coerentă şi centralizată, urmărind totodată să identifice tipare recurente şi vulnerabilităţi structurale rezultate din observarea coroborată a observaţiilor transmise. Este de menţionat şi faptul că o parte dintre magistraţii remitenţi au formulat o serie de propuneri de modificare a legislaţiei în vigoare, însă faţă de obiectivele primare ale prezentului raport şi ale stadiului dezbaterilor publice din prezent, precum şi ţinând cont de caracterul eterogen al propunerilor transmise, documentul de faţă nu conţine o sinteză a acestora. Într-o etapă ulterioară, acestea vor putea fi valorificate prin înaintarea lor către autorităţile cu atribuţii de iniţiativă legislativă, având aptitudinea de a contribui la procesul de dezbatere publică.
Aşadar, Raportul nu îşi propune evaluarea situaţiilor sau soluţiilor individuale şi nu interferează cu actul de justiţie propriu-zis, ci vizează mecanismele administrative, procedurale, judiciare şi/sau legislative care, potrivit unui volum semnificativ de sesizări convergente, ar fi de natură a afecta:
a) independenţa efectivă a judecătorului şi a procurorului,
b) meritocraţia în cariera magistratului,
c) funcţionarea previzibilă şi eficientă a justiţiei,
d) încrederea publică în autoritatea judecătorească.
Pentru eficienţă şi trasabilitate, corelarea punctuală dintre observaţii, probleme identificate şi riscuri de ordin constituţional este prezentată distinct de prezentul raport, aceasta fiind destinată strict uzului intern şi pusă la dispoziţia strict a Preşedintelui României.
III. Confidenţialitate
Pentru asigurarea deplinei confidenţialităţi a conţinutului observaţiilor transmise, respectiv a datelor de identificare şi de contact ale acelor magistraţi care şi-au devoalat identitatea, inclusiv ca urmare a solicitării recurente şi ferme a acestora, a fost stabilit un acces strict şi restrâns la observaţiile primite, strict la nivelul Departamentului însărcinat cu procesarea observaţiilor.
Totalitatea observaţiilor primite poate fi consultată integral exclusiv de Preşedintele României, până la eventuale alte indicaţii din partea Domniei sale şi a magistraţilor remitenţi.
Va aparţine în integralitate Preşedintelui României şi autorilor observaţiilor decizia cu privire la modul ulterior de utilizare.
Aceleaşi menţiuni sunt aplicabile şi sumarulului observaţiilor primite, existând posibilitatea ca direct sau indirect aceasta să aibă aptitudinea de a devoala identitatea remitenţilor, contrar voinţei exprimate de aceştia.
IV. Concluziile generale care se desprind din parcurgerea observaţiilor transmise
În urma analizei şi sistematizării observaţiilor transmise, pot fi extrase unele concluzii generale, după cum urmează:
1. O parte relevantă din observaţiile transmise accentuează necesitatea asigurării caracterului confidenţial al identităţii magistraţilor, unii dintre aceştia alegând să nu îşi devoaleze identitatea (ci doar instanţa/parchetul ori circumscripţia de provenienţă), motivele recurente indicând „teama de consecinţe” sau „frica de represalii” de natură a afecta evoluţia profesională ulterioară (e.g. cercetări disciplinare, afectarea dosarelor de promovare, delegare, detaşare), inclusiv prin formulări de tipul „motivul pentru care am folosit un nume fictiv în mesaj este că, recunosc, îmi este frică de consecinţele acţiunii mele în interiorul sistemului, în condiţiile în care am muncit enorm şi am sacrificat multe pentru a ajunge magistrat”.
Sunt aduse în context exemple din trecut, dar şi recente, cel al jud. Beşu cu privire la care Inspecţia Judiciară ar fi fost sesizată în mai puţin de 24 ore de la difuzarea investigaţiei jurnalistice, respectiv situaţia recuzării jud. Moroşanu.
2. Magistraţii nu solicită intervenţii directe în cariere individuale, ci restabilirea unor garanţii instituţionale legate de independenţa în desfăşurarea activităţii, cu precădere în cazul judecătorilor.
În accepţiunea generală care degajă din observaţiile transmise, percepţia magistraţilor pare a fi una de neîncredere, având resort în concentrarea decizională şi fragilizarea independenţei interne.
3. Observaţiile nu par să descrie incidente izolate, ci un cumul de vulnerabilităţi structurale ale sistemului de justiţie care, în lipsa corecţiilor, se susţine că au condus la şi au aptitudinea de a accentua erodarea independenţei interne a magistraţilor (cu precădere în cazul judecătorilor), calităţii actului de justiţie şi încrederii publice.
4. Vulnerabilităţile structurale rezultate din observaţiile transmise indică drept potenţiale categorii de factori generatori de risc:
a) Lipsa de transparenţă ori transparenţa redusă şi inexistenţa unor criterii obiective în zone sensibile ale carierei magistraţilor (delegare, detaşare, numire în funcţii de conducere – interviuri şi evaluare proiect, promovare efectivă – evaluare hotărâri şi comisii), ceea ce ar permite o selecţie informală şi de natură a inhiba contestarea;
b) Un fenomen de tipul „gatekeeping” prin intermediul interviurilor şi rapoartelor în sensul că interviul (ICCJ, funcţiile de conducere) şi raportul Inspecţiei Judiciare sunt descrise ca un veto cu justificare/motivare îndoielnică sau inexistentă şi predictibilitate redusă;
c) Lipsa unor mecanisme, proceduri şi metodologii standardizate de adoptare, publicitate şi comunicare a deciziilor administrative, existând un acces limitat la înregistrări, comisii, motivări, documente de schimbare a completelor ori altor acte de administrare internă, inclusiv a acelor de constituire a comisiilor de evaluare, de contestare, de organizare a concursurilor, de elaborare a subiectelor şi altele asemenea;
d) Riscul unui efect descurajant, de inhibare în exercitarea unor drepturi (de a candida, de a contesta) şi asupra libertăţii de exprimare, prin semnale disciplinare/instituţionale sau prin consecinţe negative privind cariera;
e) Presiunea sistemică generată de volumul de activitate care reduce calitatea şi creşte vulnerabilitatea la erori, întârzieri şi, implicit, generează un nivel de vulnerabilitate pentru magistraţii care în anumite situaţii ar fi în dezacord cu propunerile conducerii, astfel de cazuri având aptitudinea de a atrage declanşarea unor anchete disciplinare;
f) Neclarităţile, necorelările sau insuficienţele de ordin legislativ care generează o presiune sistemică suplimentară, inclusiv din perspectiva instrumentelor de asigurare a integrităţii ori a resurselor umane şi logistice. Sunt incluse aici, cu titlu de exemplu, situaţia prescripţiei răspunderii penale, ineficienţa dovedită a structurilor de parchet competente să cerceteze infracţiuni comise de magistraţi, regimul dual de subordonare al poliţiei judiciare, competenţa limitată a ofiţerilor DGA, experienţei şi resurselor tehnice ale acestora.
5. Din ansamblul observaţiilor se poate extrage un nucleu comun, repetitiv de propuneri care vizează, în esenţă:
a) Descentralizarea puterii decizionale prin întărirea rolului colegiilor de conducere inclusiv din perspectiva unei reprezentativităţi efective a acestora corelat cu reducerea polilor de putere concentraţi în jurul preşedinţilor de instanţe (prin alegerea directă de către judecători a restului membrilor colegiului de conducere); corelativ, asigurarea reprezentativităţii efective în alegerea membrilor CSM;
b) Limitarea strictă a delegărilor şi detaşărilor, însoţite de proceduri competitive, criterii şi motivări transparente, publice şi predictibile;
c) Proceduri competitive şi transparente pentru accederea la toate funcţiile de conducere, inclusiv la funcţiile de vicepreşedinţi de instanţe şi preşedinţi de secţii;
d) Revenirea la probe obiective şi meritocratice în cazul promovărilor magistraţilor, inclusiv la ICCJ, iar în cazul menţinerii şi a probei cu interviul, scăderea semnificativă a ponderii acesteia, corelativ cu introducerea unui mecanism public şi standardizat de evaluare la nivel naţional şi asigurarea publicităţii componenţei şi activităţii concrete (actele, interviurile) a comisiilor de organizare, examinare, evaluare, de contestaţii şi de testare psihologică; aceleaşi menţiuni sunt aplicabile mutatis mutandis şi probei evaluării hotărârilor judecătoreşti, respectiv actelor procurorilor;
e) Reformarea Inspecţiei Judiciare, inclusiv prin stabilirea unor proceduri transparente, meritocratice şi predictibile de numire a inspectorilor şi de derulare a cercetărilor disciplinare, precum şi prin instituirea unui sistem efectiv de răspundere a inspectorilor, inclusiv prin raportare la finalitatea acţiunilor disciplinare exercitate;
f) Asigurarea unui management eficient al resursei umane în mod corelat pentru tot parcursul profesional al magistratului – intrare în profesie, evoluţie, pensionare;
g) Asigurarea unui management logistic eficient;
h) Asigurarea unui cadru normativ, instituţional şi logistic, de cercetare şi judecare a infracţiunilor de corupţie în rândul magistraţilor, mecanismul actual fiind considerat nefuncţional;
i) Clarificarea şi asigurarea efectivă a rolului avertizorului în interes public;
j) Clarificarea şi stabilizarea cadrului normativ penal corelată cu asigurarea continuităţii completelor de judecată din secţiile penale şi cu mecanisme eficiente apte să prevină prescripţia răspunderii penale;
k) Valorificarea resursei umane şi tehnice a DGA prin extinderea competenţelor ofiţerilor acesteia, precum şi clarificarea regimului poliţiei judiciare, ambele pentru a veni în sprijinul operaţionalizării şi eficientizării activităţii de urmărire penală;
l) Restrângerea categoriilor de personal de specialitate asimilat magistraţilor;
m) Recalibrarea competenţelor instanţelor în vederea asigurării degrevării celor suprasolicitate, inclusiv prin măsuri care vizează regimul taxelor judiciare de timbru, introducerea unor noi proceduri administrativ-jurisdicţionale în anumite domenii ori recalibrarea numărului căilor de atac în anumite domenii.
6. Unele observaţii cuprind percepţii, evaluări şi relatări care nu sunt dezvoltate complet şi/sau probate în sine prin emailul ori ataşamentele transmise.
O serie de alte observaţii cuprind date suplimentare (e.g. numele unor persoane, denumiri de instituţii, numere de dosare ori fixarea temporală a evenimentelor) care, prin sine ori împreună cu elemente adiţionale minimale, au un caracter verificabil.
Avem în vedere, în acest context, observaţiile de o gravitate ridicată şi care, în forma actuală şi pentru scopul prezentului Raport, este necesar să fie tratate cu deosebită atenţie, cu obligaţia de rezervă, dar şi cu recomandarea aprofundării lor, extinderii dialogului şi, acolo unde este cazul, sesizarea autorităţilor competente. Cu titlu strict exemplificativ, pot fi redate citate precum:
a) „favoruri” prin delegări/detaşări, „colegiile de conducere practic nu mai există”, „preşedinţii/vicepreşedinţii/preşedinţii de secţie sunt mici dumnezei”; „acest mecanism (n.n. al delegărilor şi detaşărilor) este perceput ca un sistem de recompense (...) şi ca instrument de îndepărtare a unor judecători”. Sunt relatate inclusiv situaţii verificabile prin demersuri ulterioare, precum: „preşedinta Curţii de Apel Bucureşti a aprobat delegarea, deşi se afla în perioada de interdicţie şi în ciuda faptului că persoana respectivă avea dosare rămase în pronunţare şi instanţa de la care a plecat a rămas la un deficit de 60%. Aceasta nu este o situaţie singulară, în care Curtea de Apel Bucureşti trece peste interdicţiile celor admişi direct în magistratură de a se transfera la alte instanţe, aprobând delegări pe care le prelungeşte succesiv până la expirarea celor 3 ani, urmând ca atunci să li se soluţioneze favorabil cererile de transfer. Mecanismul cu delegarea este mai facil pentru ca este complet lipsit de transparenţă”;
b) Existenţa unor „exemple concrete” de judecători detaşaţi la CSM de mai mulţi ani, promovări „dubioase” la CAB, numiri de şefi de secţie fără integrare anterioară;
c) „Suntem ameninţaţi cu inspecţia judiciară, cu sancţionarea de către CSM”, „La CAB s-a instaurat frica”, „nu te înscrii la concurs dacă nu ai chemare”, „candidaţii neagreaţi sunt descurajaţi sau eliminaţi”, „ne spun în şedinţă că se vor asigura ei că nu avem ce să le facem, că sunt intangibili”, „raportul IJ semnalizează soarta candidatului”, „suntem în teroare”, „ni se oferă direcţii clare pe tipuri de dosare”, „şedinţe de supunere şi denigrare”, „ne spuneau că vor urma pedepse şi cercetări”, „totul funcţionează pe principiul recompensă şi pedeapsă”, „preşedintele instanţei (...) este pus în funcţie de (...) membru CSM (...) răspunde bine la comenzi (...)”.
d) „Presiunea din interior este reală, iar mecanismele informale de influenţă funcţionează mult mai dur decât se vede din exterior”, „ai o cauză cu persoane influente te trezeşti că ţi se ia fără explicaţii şi ajunge la un parchet superior...iar după câteva luni afli că s-a clasat”, „Orice urmă de nesupunere poate duce oricând la retragerea delegării”;
e) Similar, poate fi amintită o relatare indirectă despre un apel telefonic atribuit unui membru CSM (nume indicat) către preşedintele unei instanţe, cu mesaj de tip condiţionare („dacă vei fi cuminte”) în cadrul unei proceduri vizând cariera magistratului;
f) „După comunicatul de presă au fost trimise mesaje printre noi. Mesaje de ameninţare. Să nu îndrăznim să ne solidarizăm sau să semnalăm ceva.”
g) „IJ (n.n. Inspecţia Judiciară) generează temere în rândul magistraţilor şi nu este percepută ca o instituţie cu funcţie de autoreglare a sistemului judiciar, ci ca un mijloc de presiune atât asupra magistraţilor în ansamblu (mijloc de disuasiune), dar şi asupra magistraţilor incomozi.”, „IJ are imaginea unui instrument folosit în scopul reducerii la tăcere a celor care nu sunt de acord cu opinia asumată de către CSM.”, „realitatea din sistem semnalează imaginea unei inspecţii autoritare care inspiră teamă”;
h) „evaluarea discreţionară a comisiei de evaluare constituite la nivelul curţii de apel”, „independenţa judecătorului poate fi ameninţată nu numai de factori din exterior, ci şi de ierarhia judiciară”;
i) „să înţelegeţi că sub aparenţa legalităţii se întâmplă lucruri grave”.
7. Percepţiile recurente (exprimate de mai mulţi autori) converg spre semnalarea:
unui climat instituţional caracterizat prin instalarea fricii şi descurajarea exprimării critice în interiorul sistemului, coroborat cu opinia conform căreia accesul la funcţii de conducere sau promovare este condiţionat de conformare;
abandonării unui sistem meritocratic, bazat pe profesionalism şi responsabilitate, în detrimentul unui sistem bazat pe aprecieri şi decizii subiective, netransparente şi de conformare;
utilizării unor mecanisme contrar scopului prevăzut de lege sau prin deturnarea de la acest scop, cu obiectivul de a fideliza, recompensa ori de a sancţiona diferiţi magistraţi;
menţinerii unor vulnerabilităţi ale magistraţilor, cauzate de factori extrinseci lor (volumul de muncă, resursele umane şi logistice – personal auxiliar, spaţii de lucru şi echipamente), ca în cazul neconformării la unele decizii ori direcţii ale conducerii să fie expuşi la iniţierea unei anchete disciplinare;
unui rol al Inspecţiei Judiciare şi comisiilor de evaluare ca instrumente de semnalizare negativă a magistraţilor „incomozi”, iar nu ca mecanisme de prevenire, îndrumare şi corecţie;
pierderii atractivităţii profesiei şi, în special, a resursei umane prin pensionări ori demisii timpurii ale unor magistraţi competenţi, fără mecanisme eficiente de recuperare.
8. Potrivit observaţiilor unor magistraţi, reacţia imediată la nivelul conducerii sistemului de justiţie este relevantă, iar aceasta se reflectă prin cel puţin trei direcţii principale de acţiune:
Sesizarea Inspecţiei Judiciare cu privire la judecătorul Beşu în mai puţin de 24 ore de la difuzarea investigaţiei jurnalistice;
Admiterea unei cereri de recuzare a judecătoarei Moroşanu, cerere bazată pe opiniile exprimate de aceasta de susţinere a magistraţilor care au fost intervievaţi în investigaţia jurnalistică;
Iniţierea unui apel public la dialog în rândul magistraţilor, dar nu prin consultări efective, ci prin convocări interne ale conducerilor instanţelor de a colecta „alte probleme”, mecanism perceput de unii dintre magistraţi ca o tentativă de disciplinare şi aliniere a judecătorilor în spatele conducerii, exploatând prudenţa şi teama acestora de consecinţe administrative.
Pornind de la aceste premise, unele observaţii percep tăcerea majorităţii magistraţilor nu ca achiesare la starea existentă ori ca lipsă de opinie, ci ca o strategie de autoprotecţie profesională, menită să evite polarizarea, represaliile sau compromiterea carierei.
Astfel, tăcerea ar fi explicată prin vulnerabilităţi concrete şi cunoscute în sistem, precum restanţele în motivarea hotărârilor, utilizarea programului flexibil, erori inevitabile sub presiunea volumului de muncă, aspiraţii de promovare. Toate acestea sunt sau par a fi percepute drept pârghii informale de control, care descurajează formele de exprimare critică.
9. Cauza structurală a acestui climat este evidenţiată în mai multe observaţii care consideră drept cauză legile justiţiei din 2022, legi care:
au concentrat puterea decizională în mâinile preşedintelui instanţei care desemnează vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţii, împreună aceştia alcătuind o majoritate confortabilă a colegiului de conducere;
au golit colegiul de conducere de legitimitate democratică şi rol efectiv;
au creat o reţea ierarhică în care fiecare preşedinte de instanţă devine un vector de control asupra colectivului, inclusiv asupra completelor, mutării între secţii pe alte specializări, evaluării profesionale, capacitatea de blocare a posibilităţilor de promovare, detaşare, dar şi modalităţi de soft power precum asigurarea sau nu a accesului la un program mai flexibil, stabilitatea unui anumit grefier, alocarea unui asistent.
10. Această arhitectură ar fi, potrivit unor observaţii, de natură a explica:
conformismul generalizat;
uniformitatea „suspectă” a voturilor la alegerile pentru CSM;
succesul aproape automat al candidaţilor susţinuţi de structurile de conducere.
V. Prezentarea sistematizată şi coerentă a principalelor mecanisme de organizare judiciară şi privind cariera judiciară potrivit magistraţilor care au formulat observaţii cu privire la aceste aspecte
1. Preliminarii. Intervenţiile legislative la nivelul anului 2022.
În viziunea reflectată în cuprinsul observaţiilor, legile justiţiei adoptate în anul 2022 au reconfigurat profund structura de conducere a instanţelor, cu efecte directe asupra echilibrului intern al puterii şi asupra independenţei funcţionale a judecătorilor.
Printre modificările centrale sunt aduse în atenţie conducerea instanţelor, cariera şi promovarea, pensionarea, regimul CSM.
O serie de observaţii fac trimitere la forme anterioare ale cadrului normativ ca fiind mai degrabă caracterizate prin transparenţă decizională, decizie participativă, reprezentativitate a magistraţilor în organele de conducere ori un grad mai ridicat de independenţă.
2. Procedura de selecţie şi numire a preşedinţilor instanţelor judecătoreşti
Procedura este reglementată prin Legea nr. 303/2022 coroborată cu Legea nr. 304/2022 şi cu regulamentele adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii. Aceasta nu este o procedură electivă la nivelul instanţei, ci un mecanism de numire centralizată, aflat integral sub controlul CSM, în special al Secţiei pentru judecători.
În esenţă, principiul care guvernează actualul sistem este acela că preşedinţii instanţelor nu sunt aleşi de colectivul judecătorilor din instanţa respectivă, ci sunt numiţi de CSM, în urma unui concurs naţional. Mandatul este, de regulă, de trei ani, cu posibilitatea unei singure reînvestiri, iar exercitarea funcţiei este condiţionată de menţinerea sprijinului instituţional al organelor implicate în procedură.
Procedura se declanşează prin decizia CSM de a scoate la concurs funcţiile de conducere vacante sau care urmează să devină vacante. Secţia pentru judecători stabileşte posturile, calendarul concursului şi condiţiile de desfăşurare, publicând anunţul oficial. În această etapă, controlul este exclusiv instituţional, fără vreo implicare a instanţelor sau a adunărilor generale ale judecătorilor în decizia de declanşare a procedurii.
În etapa următoare, judecătorii care îndeplinesc condiţiile legale de vechime şi integritate pot depune candidaturi. Dosarul de înscriere include, în mod obligatoriu, un proiect de management al instanţei, prin care candidatul îşi expune viziunea administrativă şi organizatorică, alături de documente privind activitatea profesională. Deşi formal deschisă tuturor celor eligibili, această etapă este percepută ca fiind influenţată în practică de climatul instituţional existent în instanţă şi de relaţia candidatului cu structurile de conducere.
Ulterior, sunt solicitate avize consultative, în special din partea colegiului de conducere al instanţei în cauză şi, în anumite situaţii, din partea conducerii instanţei ierarhic superioare. Deşi legea califică aceste avize drept consultative, fără caracter obligatoriu, ele sunt percepute ca având o greutate practică semnificativă, în special atunci când sunt negative, fiind frecvent valorificate în evaluarea globală a candidaturii. În această fază s-ar contura, potrivit observaţiilor, primele mecanisme informale de „filtrare” a candidaţilor.
Un rol central în procedură îl are Inspecţia Judiciară, care întocmeşte un raport de evaluare a activităţii şi conduitei profesionale a candidatului. Raportul nu este, în sine, o sancţiune şi nu presupune constatarea unor abateri disciplinare, însă poate conţine observaţii sau aprecieri care, deşi formulate generic, sunt suficiente pentru a crea o percepţie negativă asupra candidatului, astfel cum descriu unii dintre magistraţi. În practică, potrivit acestora, o singură menţiune defavorabilă, chiar marginală, poate deveni decisivă în etapa următoare.
Etapa determinantă a procedurii este interviul susţinut de candidat în faţa Secţiei pentru judecători a CSM. Interviul vizează proiectul de management, capacitatea de conducere şi viziunea instituţională, dar nu este guvernat de criterii clare şi nici de o grilă de evaluare transparentă. Evaluarea este centrată pe o evaluare despre care se susţine că este subiectivă, iar Secţia pentru judecători/procurori dispune de o marjă largă de apreciere în percepţia magistraţilor. Devin astfel posibile situaţiile în care Secţia poate respinge un candidat fără o motivare substanţială, poate acorda note sub pragul necesar sau poate decide să nu ocupe postul, chiar dacă există candidaţi care au parcurs toate etapele procedurii.
În final, Secţia din cadrul CSM adoptă decizia de numire sau de respingere a candidatului. Decizia are natura unui act administrativ şi poate fi atacată în contencios administrativ, competenţa revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totuşi, controlul judecătoresc este unul limitat, circumscris legalităţii formale a procedurii, fără a permite instanţei de control să analizeze oportunitatea sau temeinicia aprecierilor CSM.
Aşadar, legislaţia în vigoare nu prevede alegerea preşedintelui instanţei de către judecătorii acesteia, nu instituie obligaţia respectării unui clasament obiectiv şi nu asigură transparenţa deliberărilor CSM în procesul decizional, nu există o probă scrisă teoretică sau practică anonimizată standardizată, nu sunt criterii cuantificabile comparabile unui examen clasic. În consecinţă, funcţia de preşedinte de instanţă devine, în accepţiunea magistraţilor, una profund dependentă de voinţa CSM, iar sistemul, în ansamblu, generează, potrivit acestora, o relaţie de subordonare instituţională care poate influenţa, chiar şi indirect, independenţa judecătorilor în plan administrativ şi profesional.
3. Conducerea instanţelor
O altă modificare relevantă în observaţiile transmise vizează colegiul de conducere. Acesta nu mai este un organ reprezentativ al colectivului instanţei, ci este alcătuit preponderent din membrii echipei de conducere – preşedinte, vicepreşedinţi şi preşedinţi de secţie – ca membri de drept, la care se adaugă doi judecători aleşi. Prin această formulă, caracterul participativ al colegiului este substanţial diminuat.
În acelaşi timp, rolul colegiului a fost redus, dintr-un organ cu atribuţii decizionale într-unul în principal consultativ. Deşi legea menţine, formal, competenţa colegiului asupra „problemelor generale de conducere”, atribuţiile sale concrete sunt stabilite la nivel infralegal, prin Regulamentul de ordine interioară. Din coroborarea normelor rezultă că deciziile relevante sunt adoptate, în fapt, de preşedintele instanţei, prin acte administrative individuale.
Această mutaţie ridică, în unele observaţii, probleme de transparenţă, întrucât hotărârile colegiului beneficiază de o minimă publicitate internă, în timp ce actele preşedintelui nu sunt supuse aceloraşi exigenţe.
O altă modificare esenţială sesizată priveşte desemnarea vicepreşedinţilor şi a preşedinţilor de secţie, care nu mai are loc prin concurs, ci exclusiv la propunerea preşedintelui instanţei. În percepţia magistraţilor, această soluţie concentrează controlul asupra echipei de conducere în mâinile unei singure persoane şi elimină mecanismele de selecţie meritocratică.
Centralizarea ar fi amplificată de faptul că preşedintele instanţei exercită atribuţii relevante şi în materia carierei judecătorilor – delegare, detaşare, evaluare şi promovare – domenii în care aprecierea conduitei şi a activităţii profesionale are un rol determinant. Cumulul acestor prerogative nu afectează direct actul de judecată, dar în percepţia magistraţilor poate influenţa raporturile administrative şi climatul profesional din instanţă.
4. Promovarea
Procedura de promovare a judecătorilor distinge între promovarea pe loc, care presupune dobândirea gradului profesional superior fără schimbarea instanţei la care judecătorul îşi desfăşoară activitatea, şi promovarea efectivă, care implică ocuparea unui post vacant la o instanţă superioară. Din perspectiva funcţionării sistemului judiciar şi a independenţei judecătorilor, promovarea efectivă este cea care produce consecinţe instituţionale directe şi care ridică cele mai multe dificultăţi în aplicare.
În forma actuală a legii, promovarea efectivă nu se realizează prin susţinerea unui examen scris de verificare a cunoştinţelor juridice. Nu există probe anonimizate, subiecte unice sau bareme de evaluare care să permită o ierarhizare obiectivă şi verificabilă a candidaţilor. Selecţia se face printr-un mecanism de evaluare, axat pe aprecierea activităţii profesionale anterioare, în special a calităţii hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi a conduitei magistratului în exercitarea funcţiei.
Procedura începe prin înscrierea judecătorului care îndeplineşte condiţiile de vechime şi pentru care există posturi vacante la instanţa superioară. Urmează evaluarea unui portofoliu de hotărâri judecătoreşti, realizată de o comisie constituită la nivelul Curţilor de Apel pentru judecători, respectiv la nivel naţional în cazul procurorilor.
Comisia constituită la nivelul Curţilor de Apel este alcătuită din preşedintele Curţii de Apel şi alţi 4 judecători cu specializarea corespunzătoare, propuşi de colegiul de conducere al acesteia, mecanism care reflectă, în opinia magistraţilor, un instrument suplimentar de putere al preşedintelui instanţei.
Această evaluare are un caracter preponderent subiectiv, fiind realizată pe baza unor criterii generale, care nu pot fi cuantificate cu precizie şi care permit variaţii semnificative de apreciere de la un candidat la altul, astfel cum rezultă din opiniile magistraţilor care au transmis observaţii.
În paralel, Inspecţia Judiciară întocmeşte un raport privind activitatea profesională şi conduita judecătorului. Acest raport include referiri la activitatea de judecată, la eventuale sancţiuni sau sesizări, precum şi, în anumite situaţii, la poziţii publice, apartenenţa la asociaţii profesionale sau articole de presă. Deşi raportul Inspecţiei Judiciare nu este, în mod formal, un criteriu eliminatoriu, potrivit celor transmise de magistraţi are în practică o influenţă semnificativă asupra percepţiei generale asupra candidatului şi asupra rezultatului final al procedurii.
Deşi procedura este concepută formal ca una naţională şi unitară, se susţine în cadrul observaţiilor că în practică ar exista o influenţă semnificativă a conducerilor instanţelor în care candidaţii îşi desfăşoară activitatea. Avizele, evaluările interne şi poziţionarea preşedinţilor de instanţă pot influenţa atât conţinutul rapoartelor Inspecţiei Judiciare, cât şi percepţia generală asupra candidatului în cadrul procedurii de promovare.
Un factor suplimentar de dezechilibru este decalajul creat între promovarea pe loc şi promovarea efectivă, în special în urma concursurilor de promovare pe loc organizate în anul 2022, în urma cărora un număr foarte mare de judecători au dobândit grade profesionale superioare fără a putea ocupa în mod efectiv posturi corespunzătoare la instanţele superioare. Această situaţie a accentuat dependenţa de mecanisme administrative precum delegarea, decisă într-o măsură semnificativă de conducerile instanţelor (preşedinte CA, respectiv secţie judecători CSM, respectiv PG). Se adaugă în acest caz şi o ipoteză amintită în sensul că un post ocupat prin delegare este apt să blocheze un post vizat de o procedură de transfer.
Acest întreg cadru are aptitudinea de a genera, potrivit opiniilor exprimate, vulnerabilităţi structurale care afectează percepţia de meritocraţie în interiorul sistemului judiciar, creează presiuni indirecte asupra judecătorilor în raport cu exprimarea publică şi cu raporturile interne de autoritate şi contribuie la diminuarea încrederii în echitatea mecanismelor de evoluţie profesională.
5. Delegarea
Potrivit concepţiei legiuitorului, delegarea reprezintă o măsură temporară şi excepţională, destinată asigurării continuităţii activităţii instanţelor şi parchetelor în situaţii obiective, precum lipsa temporară de personal sau vacanţa unor funcţii.
Din punct de vedere juridic, competenţa de a dispune delegarea judecătorilor aparţine preşedintelui Curţii de apel pentru delegări intra-circumscripţie, respectiv CSM, prin Secţia pentru judecători, pentru circumscripţii ale altor curţi de apel ori pentru funcţii de conducere vacante, cu acordul expres al judecătorului.
Potrivit unor observaţii, funcţionarea mecanismului în practică relevă o disociere semnificativă între competenţa formală şi controlul efectiv al procedurii. Susţinerea preşedintelui curţii de apel ar fi determinantă inclusiv pentru aprobarea de către CSM.
Delegarea este dispusă pentru perioade de cel mult şase luni, cu posibilitatea prelungirii succesive. În practică, această posibilitate se susţine că a fost utilizată extensiv, conducând la situaţii în care judecători sunt delegaţi pe perioade mai îndelungate, fără organizarea unui concurs sau a unei proceduri de numire efectivă. În aceste condiţii, delegarea îşi pierde caracterul temporar şi se transformă într-un mecanism de ocupare de facto a posturilor sau a funcţiilor, inclusiv a celor de conducere, însă cu menţinerea postului iniţial al judecătorului delegat, ceea ce poate genera supra-încărcarea celor rămaşi în instanţa de origine. De asemenea, delegarea produce efecte profund negative în special în privinţa proceselor penale (din perspectiva asigurării continuităţii completului şi necesităţii de readministrare a probelor în cazul încetării delegării în cursul procesului), dar şi în cazul promovărilor (în acest caz, postul ocupat temporar prin delegare neputând fi atribuit prin promovare, nefiind considerat vacant).
Un element problematic al regimului delegării semnalat îl constituie absenţa unor criterii legale clare de selecţie şi departajare (cazuri obiective, temeinic justificate, legate exclusiv de necesitatea asigurării bunei funcţionări a instanţei unde se solicită delegarea). În percepţia unor magistraţi, legea nu prevede o procedură concurenţială, un sistem de punctaj sau obligaţia motivării comparative a deciziei în ipoteza existenţei mai multor cereri pentru acelaşi post. Delegarea este tratată, potrivit acestor observaţii, ca un act strict de oportunitate administrativă, iar refuzul sau neprelungirea acesteia nu beneficiază de căi efective de contestare, deşi consecinţele asupra carierei judecătorului pot fi semnificative.
În acest context, delegarea se susţine că a devenit, în mod implicit, o etapă premergătoare transferului, promovării sau numirii în funcţii de conducere. Accesul efectiv la instanţe superioare sau la poziţii relevante în sistem este, în practică, condiţionat de parcurgerea acestei etape, ceea ce transformă delegarea într-un instrument informal de selecţie a carierei judiciare. Între observaţiile transmise, au fost indicate şi două cazuri de delegare cu privire la care s-au ridicat probleme de legalitate din perspectiva respectării legii sub aspectul termenului minim impus de la data numirii în funcţie după promovarea concursului de numire în magistratură.
Potrivit percepţiei magistraţilor, rezultă cu titlu general că funcţionarea actuală a delegării produce efecte sistemice importante, între care se remarcă diluarea caracterului său excepţional, substituirea procedurilor de concurs prin decizii administrative, consolidarea controlului ierarhic intern asupra judecătorilor şi accentuarea conformismului instituţional. Toate acestea afectează, în înţelegerea observaţiilor primite, independenţa internă a judecătorilor, nu în raport cu soluţiile pronunţate, ci în raport cu traseul profesional şi relaţia cu ierarhia administrativă.
6. Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară
Consiliul Superior al Magistraturii, consacrat constituţional drept garant al independenţei justiţiei, exercită această funcţie printr-o arhitectură instituţională duală, în care, la nivel legislativ, competenţele sunt împărţite între Plen şi cele două secţii corespunzătoare carierelor judiciare. În practică, această distribuţie a atribuţiilor a generat, potrivit observaţiilor transmise, o diferenţă semnificativă între rolul formal al Plenului şi puterea decizională efectivă exercitată de secţii, cu consecinţe directe asupra funcţionării sistemului judiciar şi asupra percepţiei interne a independenţei magistratului.
Plenul Consiliul Superior al Magistraturii este organul colegial în care se reunesc toţi membrii Consiliului, respectiv judecătorii şi procurorii aleşi, membrii de drept (între care şi Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi reprezentanţii societăţii civile. Din punct de vedere normativ, Plenul concentrează atribuţiile de ordin instituţional, administrativ şi strategic. El aprobă regulamentele de organizare şi funcţionare ale CSM, adoptă regulamentele-cadru privind organizarea instanţelor şi parchetelor, avizează proiectele de acte normative care privesc justiţia şi exercită rolul de reprezentare a autorităţii judecătoreşti în raporturile cu celelalte puteri ale statului şi cu organismele internaţionale. Tot Plenului îi revine responsabilitatea bugetară, inclusiv aprobarea proiectului de buget al CSM şi gestionarea resurselor administrative, precum şi competenţa esenţială de a numi conducerea Inspecţiei Judiciare.
Cu toate acestea, Plenul nu exercită atribuţii directe asupra carierei individuale a judecătorilor şi procurorilor. El nu decide promovări, numiri în funcţii de conducere, delegări, detaşări sau sancţiuni disciplinare şi nu soluţionează conflicte concrete privind independenţa unui magistrat. Această delimitare este esenţială, deoarece mută centrul de greutate al puterii decizionale către secţiile CSM. În opinia magistraţilor remitenţi, membrii secţiei de judecători din cadrul CSM (n.n. în actualul cadru legislativ) ar fi reprezentanţii preşedinţilor de instanţe, cu precădere ai celor de curţi de apel, care îşi pot exercita astfel in extenso sfera de putere decizională.
Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori exercită competenţele decisive în materie de carieră. Ele hotărăsc asupra promovării, evaluării profesionale, numirii şi revocării din funcţii de conducere, delegării şi detaşării magistraţilor, precum şi asupra răspunderii disciplinare. Tot aceste secţii sunt cele care validează sau resping candidaturile la funcţii superioare, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi care apreciază, într-o manieră larg discreţionară, potrivit opiniilor exprimate de remitenţi, conduita profesională şi managerială a magistraţilor. În acest cadru, rolul Plenului rămâne unul de fundal, fără pârghii efective de control sau corecţie a deciziilor secţiilor.
O vulnerabilitate structurală majoră rezultă, conform observaţiilor magistraţilor, din faptul că Plenul, deşi este forul suprem al CSM, nu poate interveni pentru a corecta decizii ale secţiilor percepute ca arbitrare sau neunitare. Mai mult, Inspecţia Judiciară, deşi este formal sub controlul Plenului, acţionează operaţional în procedurile gestionate de secţii, iar rapoartele acesteia joacă un rol determinant în promovare şi cercetările disciplinare. Această configuraţie creează o concentrare indirectă a puterii în mâinile unui număr restrâns de decidenţi, cu o responsabilitate diluată şi cu mecanisme limitate de transparenţă şi control intern.
Din perspectiva observaţiilor transmise de magistraţi, această arhitectură instituţională favorizează conformismul, inhibă exprimarea critică şi generează percepţia că evoluţia profesională depinde mai puţin de criterii obiective şi verificabile şi mai mult de relaţia cu structurile de conducere şi cu decidenţii din secţii. În acest context, rolul constituţional al CSM ca garant al independenţei justiţiei riscă să fie golit de conţinut în plan practic, independenţa fiind protejată formal faţă de ingerinţe externe, dar vulnerabilă în raport cu ierarhia internă şi cu mecanismele administrative.
În concluzie, competenţa Plenului CSM este una esenţială pentru funcţionarea instituţională a sistemului judiciar, dar insuficientă pentru a asigura un echilibru real al puterii în interiorul acestuia. Fără o regândire a raportului dintre Plen şi secţii şi fără mecanisme suplimentare de transparenţă şi control, actuala distribuţie a atribuţiilor continuă să alimenteze tensiuni, să afecteze încrederea internă şi să fragilizeze standardul independenţei judiciare.
Printre aspectele care au fost invocate de magistraţi, se regăseşte şi aceea conform căreia Plenul are atribuţia de a propune procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procurorii care efectuează urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de magistraţi. În contextul ponderii majoritare a numărului de judecători (zece), se apreciază în cuprinsul observaţiilor că aceste propuneri au fost fie respinse în mai multe cazuri nejustificat, fie aprobate luându-se în considerare criterii care nu sunt bazate pe aspecte meritocratice.
Alţi magistraţi au subliniat că Secţia pentru judecători a CSM ar putea respinge un candidat fără a oferi nicio motivare. În concret, în lipsa unor criterii obiective ale interviului candidaţilor pentru promovare la Înalta Curte, s-ar limita controlul judecătoresc efectiv şi se alimentează astfel percepţia deciziilor discreţionare în procesul de promovare în rândul magistraţilor.
În privinţa Inspecţiei Judiciare, pot fi amintite o serie de observaţii care pun sub semnul întrebării şi chiar afirmă că activitatea de control exercitată de aceasta reprezintă un mecanism de conformare la deciziile organelor de conducere a instanţelor. În acest context, este subliniat şi că procedurile de numire a inspectorilor sunt subiective şi arbitrare, nefiind bazate pe criterii clare, obiective şi care să testeze în mod veritabil competenţele profesionale şi de etică. Sub acest aspect, percepţia magistraţilor este alimentată de etapa unui interviu care are caracter eliminatoriu. În final, amintim observaţiile primite privind existenţa în cadrul Inspecţiei Judiciare a magistraţilor delegaţi, aspect de natură a vulnerabiliza ideea de cercetare disciplinară independentă şi obiectivă, fiind transmise inclusiv propuneri care să vizeze un sistem de evaluare a inspectorilor raportat la gradul de confirmare sau infirmare a rezultatelor anchetelor disciplinare prin hotărârile judecătoreşti definite.
7. Unele disfuncţionalităţi particulare, sesizate în privinţa răspunderii penale, urmăririi penale şi a avertizorilor în interes public
Problema prescripţiei răspunderii penale a fost tratată de o serie de magistraţi în observaţiile transmise, atât din perspectiva cauzelor, cât şi prin formularea unor propuneri în materie. Premisele acestui subiect aduc în atenţie un cadru legislativ deficitar care a fost apoi sancţionat prin două decizii ale Curţii Constituţionale, respectiv decizia nr. 297/26.08.2018 şi decizia nr. 358/26.05.2022, cea dintâi nefiind urmată de o punere a cadrului legislativ în acord cu dispoziţiile Curţii. Practic, pe fondul lipsei de intervenţie la nivel legislativ, s-a produs efectul scurtării termenului în care persoanele cercetate puteau fi trase la răspundere penală (în acest context întreruperea cursului prescripţiei neputând opera şi rămânând aplicabil exclusiv termenul general de prescripţie).
Ulterior, prin decizia nr. 67/25.10.2022 pronunţată de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a consacrat faptul că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material care se aplică cu respectarea dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă. Astfel, potrivit acestei dezlegări, începând cu data de 01.02.2014 (data intrării în vigoare a Codului penal) şi până la data de 30.05.2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) nu au existat cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, ceea ce a însemnat aplicarea termenelor de prescripţie generală (şi nu a celor speciale, care reprezentau dublu termenelor generale).
În acest context, prescripţia răspunderii penale a generat încetarea unui număr impresionant de dosare penale, ceea ce a produs un efect profund negativ în percepţia societăţii cu privire la eficienţa şi credibilitatea actului de justiţie.
Suplimentar, magistraţii remitenţi au arătat în cadrul observaţiilor şi faptul că la data de 16 iunie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a pronunţat Decizia nr. 8 în dosarul nr. 531/1/2025 prin care a stabilit că „lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie au competenţa să efectueze, prin delegare, în condiţiile prevăzute de lege, actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent exclusiv în cauzele privind infracţiunile prevăzute de art. 1 alin. (2) din OUG nr. 120/2005”.
Şi în acest domeniu magistraţii remitenţi subliniază necesitatea unei reacţii în plan legislativ prin care să extindă competenţele acestei structuri de poliţie de a cerceta faptele de corupţie la un nivel general, iar nu doar limitat pe structurile MAI. Justificarea este dată de faptul că resursa umană este una specializată şi experimentată, fiind depuse eforturi în calificarea ofiţerilor de poliţie judiciară şi fiind alocate resurse financiare importante pentru dotarea acesteia cu tehnică specială, specifică instrumentării cauzelor de corupţie. În observaţiile transmise, s-a subliniat că privarea procurorilor care lucrează cauze de corupţie de posibilitatea delegării organelor de poliţie din cadrul DGA în dosare poate fi comparată plastic cu o acţiune de tragere în mers a „frânei de mână la lupta anticorupţie”. Corelativ, a fost propus şi faptul că detaşarea poliţiştilor la DNA ar trebui supusă unei proceduri bazate pe verificarea criteriilor de experienţă, cunoştinţe şi calităţi ale acestora.
Corelativ, situaţia structurilor de cercetare a infracţiunilor comise de magistraţi, dezvoltată anterior, a fost amintită în cadrul unei serii de observaţii, din care rezultă ineficienţa şi nefuncţionalitatea acestei organizări, inclusiv din cauza lipsei de resurse umane specializate şi tehnice.
În final, se cuvine a fi amintită situaţia specială a protecţiei avertizorului în interes public, în contextul mai multor observaţii care privesc acest subiect. Conform unei hotărâri a CSM din anul 2025, normele privind protecţia avertizorului în interes public nu s-ar aplica în cazul instanţelor de judecată, fapt perceput de magistraţi ca un factor de presiune şi care, dacă s-ar achiesa la această interpretare, ar necesita o intervenţie legislativă, în sensul unei prevederi exprese a acestei incidenţe.
Este, totuşi, interesant de observat, că pe site-ul oficial al Inspecţiei Judiciare, la secţiunea legislaţie aplicabilă, figurează inclusiv Legea nr. 361/2022 privind protecţia avertizorilor în interes public.
În concluzie, aspectele semnalate de magistraţi semnalează deficienţe privind mai multe componente ale sistemului judiciar, unele care privesc organizarea judiciară, unele care vizează cariera magistraţilor, iar altele care au în vedere cadrul legislativ aplicabil.
De asemenea, sunt aduse în atenţie elemente şi disfuncţionalităţi care pot impune analize suplimentare, inclusiv prin colectarea şi corelarea unor date obiective, în vederea delimitării riguroase între percepţii instituţionale şi situaţii de fapt verificabile.
În acord cu atribuţiile sale constituţionale, Preşedintele României urmează să îşi exercite prerogativele prin iniţierea unui dialog instituţional structurat cu autorităţile competente şi actorii relevanţi, prin solicitarea unor evaluări tehnice şi juridice din partea organismelor cu atribuţii în materie, precum şi, după caz, prin susţinerea autorităţilor învestite cu iniţiativă legislativă în demersurile de adaptare a cadrului normativ, menite să asigure funcţionarea coerentă, transparentă şi echilibrată a sistemului judiciar.
