Politică

Analiză Thomas Dincă, Mediafax: Emil Boc a vrut să pună pe şină reforma, dar a deraiat din deficit de competenţă şi comunicare

Analiză Thomas Dincă, Mediafax: Emil Boc a vrut să pună pe şină reforma, dar a deraiat din deficit de competenţă şi comunicare

Foto: Ovidiu Micsik

Autor: Dinca Thomas

06.02.2012, 16:18 257

Emil Boc pune capăt unui mandat de premier în care Guvernul a fost perceput doar ca o anexă a Preşedinţiei şi în care a avut neşansa de a intra direct în criza economică, având ambiţia de a reforma întregul sistem bugetar, dar nu şi intenţia de a opri afacerile dubioase derulate la etaje inferioare.

Constrâns de problemele crizei economice, premierul, care s-a trezit la Guvern pe un scaun refuzat de altul şi pentru care nu era pregătit, a început să taie cheltuielile sectorului bugetar, o reformă necesară, dar de care toţi politicienii s-au ferit cu gândul la viitoarele voturi. Ideea i-a fost însă suflată la ureche de economiştii de la FMI, care i-au promis că îi vor scoate ţara la mal cu cel mai mare împrumut contractat vreodată de România în istoria relaţiilor cu Fondul doar dacă se apucă de tăiat printre bugetari şi pensionari.
I-ar fi fost mult mai uşor dacă ar fi putut tăia salarii, pensii şi organigrame fără explicaţii în faţa unui public care a perceput pentru prima dată mai serios distanţa dintre vorba de campanie electorală şi realitatea din teren, diferenţă remarcată şi în alte perioade politice, dar nu atât de brutal.

Capabil să prezinte ore în şir generalităţi la foc automat, Boc a încercat să convingă publicul bugetar că este sănătos să rămână fără loc de muncă sau cu mai puţini bani. Nu a avut succes, iar senzaţia provincială de ostilitate pe care a crezut că o simte în Capitală încă de la prima oră a mandatului de premier i-a acutizat neîncrederea faţă de cei din jur, care l-ar fi putut iniţia în tainele comunicării.

A promovat însă o reformă absolut necesară în sectorul bugetar prin decizii de neconceput până atunci, precum tăierea salariilor şi recalcularea pensiilor, eliminarea sporurilor şi primelor de vacanţă, reducerea posturilor în agenţii guvernamentale, revizuirea Codului Muncii, introducerea unei grile unitare de salarizare. A încercat chiar să se ocupe mai serios de tăierea pensiilor, uitând însă că astfel îi loveşte şi pe cei care aveau ultimul cuvânt - judecătorii Curţii Constituţionale. Rezultatul a fost unul previzibil-tăierea pensiilor a devenit doar un deziderat, iar efectul a fost unul neinspirat şi scuzat doar de timpul prea scurt de decizie impus de acelaşi FMI- majorarea TVA.

Acelaşi Fond care şi-a asumat serios rolul guvernării şi l-a lăsat pe Boc să discute doar de complezenţă cu oamenii de afaceri, pe marginea unor planuri de relansare economică ce nu puteau fi însă aplicate în afara limitelor impuse de instituţia cu bani de la Washington.
Înconjurat de prea puţini specialişti şi omiţând, uneori cu bună ştiinţă, texte constituţionale, Boc a gafat repetat, pornind de la angajamente de loialitate pe viaţă impuse funcţionarilor din subordine, la programe Prima Casă refăcute disperat în aşteptarea efectelor pozitive promise şi la decizii de recalculare a pensiilor militare blocate în procese şi restartate prin ordonanţe de urgenţă cosmetizate.

Lipsa resurselor bugetare l-a împiedicat să se remarce cu mai mult de câteva zeci de kilometri de autostradă construiţi, remarcându-se în schimb ca unul dintre cei mai prolifici tăietori de panglică la centuri ocolitoare.

Nu a avut însă niciodată intenţia de a opri afacerile dubioase despre care avea cunoştinţă că iau amploare la etajele inferioare palierului de prim-ministru, asistând tacit la apariţia noilor baroni locali post-PSD. Un consimţământ tacit rezultat din dorinţa de a nu fi privit urât în partid şi de a nu avea suprize la votul unora dintre periodicele moţiuni de cenzură cu care a fost oprit din treabă de opoziţie, deloc doritoare să îşi asume guvernarea crizei.

Emil Boc lasă în urmă cele mai importante reforme pentru elevi, patroni, angajaţi şi pensionari, concentrate într-un interval relativ scurt pentru importanţa lor, dar şi greşeli de gândire, care indică lipsa de competenţe a unor miniştri politici şi vor genera în continuare conflicte şi interpretări.

Prima lege promovată de Guvernul Boc în contextul crizei economice a reglementat pentru prima dată sistemul salarial bugetar, o reformă absolut necesară în condiţiile în care grila de salarizare era una clar dezechilibrată şi împănată cu o multitudine de sporuri pentru riscuri în muncă doar presupuse. Din păcate, sistemul gândit de salariaţi nu a reuşit să mulţumească nici măcar majoritatea bugetarilor, iar modul în care diferite funcţii au fost echivalate rămâne încă o enigmă. Efectul imediat a fost unul pozitiv, prin scăderea fondului de salarii, dar grila funcţiilor este prost concepută şi necesită dezbateri anuale, care nu se vor încheia în viitorul apropiat.

De la salarii, Guvernul a trecut direct la pensii, introducând contribuţii de sănătate obligatorii sub plafonul neatins atâţia ani, de 1.000 lei, şi recalculând pensiile speciale şi militare. O reformă din nou absolut necesară a unui sistem în care mulţi dintre beneficiari ajungeau la pensii ce depăşeau lejer remuneraţia unui şef de stat, dar gândită din nou eronat, în principal în cazul militarilor, puşi să-şi găsească şi justifice singuri veniturile încasate în activitate. Scormonind inutil prin teancuri de hârtii îngălbenite, revolta militarilor faţă de sistemul birocratic pe care l-au slujit atăţia ani a izbucnit firesc, iar greşelile de concepere a mecanismului au fost uşor speculate în justiţie de către militarii care au avut iniţiativa de a se lupta cu statul la tribunal.

Guvernul a comis şi greşeala de a crea o stare de aşteptare prin promisiunea că pensiile militare sub 3.000 lei nu vor fi reduse, uitând să explice că menţinerea pensiei la valoarea actuală depinde însă de mai mulţi factori, precum vechimea în activitate. Explicaţiile au venit tardiv, după ieşiri în stradă ale militarilor, dovedind încă o dată incapacitatea Guvernului de a comunica în mod coerent cu populaţia şi de a-şi explica deciziile, unele corecte.

Restructurarea agenţiilor guvernamentale, un alt subiect tabu în ultimii zece ani pentru a nu deranja clientele politica, a reprezentat o iniţiativă generoasă, dar evaziv pusă în practică. În prima fază, numărul agenţiilor a fost redus, dar cel al reducerilor de posture a fost departe de aşteptări, mulţi dintre clienţii politici plasaţi în agenţii fiind mutate pe alte funcţii, dar tot pe ştatul de plată al statului. Paradoxal, după reducerea numărului de agenţii guvernamentale au fost înfiinţate structuri noi, pentru derularea diferitelor programe fără finalitate iniţiate ad-hoc de guvern.

Din reforma statului nu avea cum să lipsească şi o lege pentru educaţie, în condiţiile în care toate guvernele care s-au perindat pe la conducerea ţării s-au simţit cumva obligate să îşi lase amprenta în stresul părinţilor şi elevilor prin inovaţii proprii. Legea propusă de Guvernul Boc poate rezolva pe termen lung unele dintre problemele chinuitoare pentru copii, precum numărul mare de discipline, ore, lecţii, generate de un sistem de învăţământ învechit, cu rădăcini încă în perioada socialismului ştiinţific şi al studiilor de strung pentru fete. Prin reconfigurarea ciclurilor de studii şi a disciplinei de învăţământ, copiii ar putea fi lăsaţi să se concentreze mai mult pe activităţi practice şi logice şi mai puţin pe educaţia mecanică. Şansele ca sistemul să nu mai fie modificat într-o perioadă mai mare de doi ani sunt însă mici, deoarece guvernul următor va ajunge în mod sigur la concluzia că trebuie să-şi lase propriul semn în educaţie.

Şi această lege însă, promovată mai mult sub ameninţarea UDMR de ieşire de la guvernare, este în continuare interpretabilă constituţional, prin referiri ambigue şi care lasă loc de interpretări la nivel local în ceea ce priveşte autonomia universitară şi învăţământul în limbile minorităţilor, iar interesele legate de incompatibilităţile rectorilor sunt departe de a fi domolite.

Pornind de la directive europene, Guvernul a intervenit tăios şi în domeniul creditelor bancare, dând senzaţia iniţial că vine în sprijinul celor peste 4 milioane de clienţi prin limitarea posibilităţii băncilor de a modifica dobânzile la credite. Legea a fost de la început neclară, dar reacţia clienţilor a fost una de speranţă. Uralele acestora s-au auzit însă la Bruxelles, de unde specialişti bine implicaţi şi interesaţi ai Comisiei Europene au venit la Bucureşti pentru a explica Guvernului că nu este bine să te joci cu băcile care îţi susţin ce ţi-a mai rămas din economie.

Dator vândut la FMI şi CE şi nu foarte hotărât în a se lua de piept cu băncile altfel decât verbal, Guvernul a dat înapoi, a acceptat modificări, iar legea ambiguă a devenit şi mai neclară, aruncând băncile şi clienţii direct pe băncile tribunalului. La acest moment, procesele continuă, iar finalitatea lor este greu de anticipat.

Decizia care a lovit însă greu toate categoriile, de la pensionari la angajaţi şi patroni, a fost majorarea TVA, adoptată de Guvern sub presiunea timpului în care trebuia obţinut un nou împrumut de la FMI. Efectul urmărit pe termen scurt a fost atins, în sensul creşterii veniturilor la buget din TVA, dar pe termen lung va impune numeroase constrângeri la nivelul întregii economii şi va determina investitorii să analizeze mai atent facilităţile cadrului fiscal din Bulgaria şi Ungaria. Taxa pe valoarea adaugată nici nu va fi redusă prea curând, autorităţile nereuşind încă să identifice alte soluţii de creştere a veniturilor decât simpla operaţie contabilă de majorare a impozitelor şi tăiere a cheltuielilor.

Simpla gândire contabilă lipsită de iniţiativa unor proiecte viabile şi curajoase de stimulare economiei rămâne definitorie pentru Emil Boc, un premier care a pornit trenul reformei, dar s-a oprit în prima haltă pentru a consulta Constituţia şi a întreba la telefon cu cât de mulţi cărbuni are voie să-şi regleze viteza.

Acestea au fost rezultatele deciziilor puse în aplicare, însă Emil Boc a anunţat şi unele care, din fericire sau nu, nu au trecut de faza proiect, cum ar fi decontarea bonurilor fiscale strânse de cetăţeni sau cea privind înfiinţarea unui fond de investiţii cu acţiuni minoritare de stat.

Într-o perioadă în care căderea unui guvern a trecut de la premieră la fapt banal, urmare a moţiunilor de cenzură votate într-un prea scurt interval electoral, Boc se poate mândri în istorie şi prin faptul că este singurul premier rămas în funcţie cu guvern dărâmat. Un punct de referinţă în CV-ul pe care, la un moment dat, poate şi-l va pregăti ca avocat stagiar.

AFACERI DE LA ZERO