Pe când devenea cunoscută marelui public, în aprilie 2005, căzând cu uşurinţă în capcana despre “preşedintele Norvegiei, o ţară membră UE”, înfăţişată viitorul electorat în rochie şi taior roz, cu unghii lungi şi aurii, Elena Udrea era încă departe de candidatura pentru Cotroceni. În politică, era atunci, la 31 de ani, o aspirantă care, găsind banii, căuta gloria. Era numită de două luni consilier de stat la cabinetul Preşedintelui, titulatura cu care a şi plecat de la Cotroceni, în acelaşi an, în octombrie, în urma unui scandal de presă după dezvăluirea relaţiei de afaceri Cocoş - Bittner - Petrache, chiar dacă Traian Băsescu i-a dat public o alta: aceea de şefă a Cancelariei sale.
Timp de zece ani, a urmărit, tenace, câştigarea puterii pornind de jos. A renunţat, treptat, la decolteurile foarte adânci, sfătuită de acelaşi preşedinte, la PNL, partidul care i-a dat prima şansă în politică, apoi la PDL, partidul care i-a făcut pârtie până la Ministerul Dezvoltării şi la poziţia de premier informal al Guvernului Boc 2. Nu a renunţat, în schimb, nici la genţile scumpe, nici la ambiţiile politice, nici la bunele relaţii cu adversarii declaraţi – Victor Ponta, Gabriel Oprea, Sebastian Ghiţă -, cultivate în timp.
