♦ Candidaţii pentru funcţia supremă în stat, Klaus Iohannis (PNL) şi Viorica Dăncilă (PSD), şi-au lăudat, marţi, marfa în pieţe separate: primul în Piaţa Regală, cel de-al doilea în Piaţa Parlamentului ♦ O veste proastă pentru toţi.
În România ultimilor 30 de ani s-a păstrat această tradiţie/cutumă a dezbaterilor electorale prezidenţiale. Iliescu / Constantinescu; Băsescu / Năstase; Băsescu / Geoană; Iohannis / Ponta. (Excepţia fiind anul 2000, când nu a existat o întâlnire Iliescu / Vadim Tudor.)
Duminică seară vom şti cu destulă probabilitate cine va fi viitorul preşedinte al României, cu un mandat de cinci ani. Ce gândeşte însă acest preşedinte? Ar fi trebuit să aflăm marţi seară. Şi am aflat prea puţin.
În 1215, Anglia adopta Magna Charta Libertatum, prin care puterile regelui era îngrădite. Marea Cartă a Libertăţilor este temelia parlamentarismului englez.
Credeţi că britanicii nu au bani să construiască o sală a Camerei Comunelor mai mare decât este ea azi? De ce credeţi că Australia, Noua Zeelandă sau Canada, ţări independente şi puternice, din toate punctele de vedere, îl recunosc pe monarhul britanic drept şef al statului?
Cutuma. Consuetudinea. Cutuma asigură o coeziune a societăţii incredibilă. În ciuda tuturor diferenţelor, limba, religia, obiceiurile comune, ceaiul de la ora 5, dezbaterile din Camera Comunelor îi fac pe oameni să se simtă împreună. Chiar dacă votează şi gândesc altfel. De aceea Canada sau Australia nu zdruncină „cutuma“, pentru că renunţarea ar lovi în fibra moştenirii genetice a naţiunii.
Schimbă doar ceea ce este de schimbat, spuneau latinii. De ce să schimbi ceea ce este bun?
„Cutuma“ dezbaterilor - atât de îngustă în timp că abia poate fi numită aşa - a fost lăsată la o parte marţi seara. Fiecare cu ai lui - Viorica Dăncilă, desigur, mai puţin vinovată, de vreme ce ziariştii i-au pus ce întrebări au vrut.
Este păcat că a fost schimbat ceea ce a fost bun - în primul rând pentru că aceste dezbateri au creat mereu o tensiune pozitivă, au dat impresia oamenilor că sunt în centrul atenţiei, că sunt importanţi, de vreme ce luptătorii erau în arenă pentru ei.
Klaus Iohannis şi-a aranjat singur un show, cu întrebări de Radio Erevan: „Ce garanţii daţi că, dacă veţi câştiga un al doilea mandat, românii o vor duce mai bine?“ Ce garanţii daţi aici - o casă, două case?“ Dar şi răspunsunsurile au fost pe măsură: „Garantez că fără mine statul se prăbuşea!“. Cu ce garantezi?
De cealaltă parte, lucrurile nu sunt mai limpezi. Am aflat că Viorica Dăncilă nu are nicio treabă cu fiul ei, angajat la Curtea de Conturi chiar în ziua în care ea depunea jurământul de prim-ministru. Că nu are nicio treabă cu nimic, în general, pentru că ea a fost la Bruxelles în ultimii ani. Nici cu 10 august nu are treabă, nici cu legile mutilate ale justiţiei. Cu nimic din ce e rău - rău petrecut în vremea în care conducea guvernul României. Am aflat, totuşi, că Iohannis este „laş“ şi „arogant“ pentru că nu a vrut să aibă o dezbatere împreună.
În acest timp la Timişoara drama oamenilor otrăviţi cu insecticid continuă. Nicio întrebare despre asta din partea ziariştilor, nicio luare de poziţie.
Nu este treaba unui preşedinte să se ocupe de deratizarea unui bloc, dar România este şi ea un colţ de pământ. Iar preşedintele este şeful suprem al acestui colţ de pământ. Este şef al ţării, nu dumnezeul păgân care a lăsat tuturor „liber-arbitrul“, la furat şi dispreţuit şi renegat şi huiduit şi otrăvit. „Fără mine democraţia murea“, s-a lăudat preşedintele-candidat. „Garantez“! Serios, cu ce?
Sunt prea multe drame care se petrec aici şi nimeni nu este responsabil. Dar toată lumea „garantează“: că intervenţia forţelor de salvare a fost perfectă la Colectiv; că intervenţia forţelor de represiune a fost legitimă la 10 august; că în cazul dramelor de la Caracal totul s-a desfăşurat ca la carte; că e firesc ca, în cazul în care primeşti la 112 vreo 20 de apeluri de ajutor din acelaşi bloc, să nu-ţi dai seama că problema poate fi comună. Acum, desigur, vorbim de nişte - nu ştiu să le numesc exact - să spunem discuţii despre preşedinţie, în care Iohannis a fost propriul lui moderator la propria-i presupusă reîncoronare. Iar Dăncilă, un competent fost meditator la mate care ştie că, de duminică, va fi preşedintele ţării. Dar, dincolo de toate, rămâne acest gol imens - o ruptură a elitei politice de problemele concrete. O ţară în ruină morală. În care nimeni nu-şi asumă nimic.
Cred că duminică absenteismul va bate toate recordurile. Nu ştiu cât de mult ar fi schimbat situaţia o dezbatere faţă în faţă. Dar interesul ar fi rămas sus.
Narcisismul afişat public este devastator. Doar la Mr. Bean oamenii râd când actorul îşi cumpără singur felicitarea, şi-o pune în cutia poştală şi, apoi, deschizând corespondenţa, cască ochii surprins şi lăcrimează de emoţie. Este exact ceea ce s-a petrecut marţi, cu doi Mr. Bean, copleşiţi de propria lor fericire.
În viaţa reală oamenii întorc spatele unei astfel de scene.
