Politică

Fotografia economiei în anii cu alegeri prezidenţiale. Unde era România în anul 2000 şi unde este acum, în 25 de indicatori-cheie

Fotografia economiei în anii cu alegeri prezidenţiale. Unde era România în anul 2000 şi unde este acum, în 25 de indicatori-cheie

Autor: Iulian Anghel, Adelina Mihai

31.10.2014, 00:09 8887
Datele economiei, în aceste zile, sunt cu mult schimbate faţă de anul 2000. Dar sunt schimbate şi faţă de anul ultimelor alegeri, 2009, care a fost şi primul an al ultimei crize.

ZF realizează astăzi un „tablou de bord“ al României, din 2000 încoace, jalonat de anii alegerilor şi reflectat în 25 de indicatori cheie – PIB, datorie a ţării, publică şi privată, evoluţia credi­tării, a ratelor de dobândă, a indicelui BET al Bursei - , pentru a avea o ima­gine asupra a ceea ce a fost şi a ceea ce este cu economia.

Dacă actualii candidaţi nu o spun, trebuie să o spună cineva: cum stăm şi pentru ce se bat 14 candidaţi în aceste alegeri? Este posibil să găsim peste cinci ani o altă Românie, în func­ţie de câştigătorul din 16 noiembrie?

„Alegerile sunt extrem de importante pentru investiţii şi investitori, pentru că este important dacă la cârma ţării se instalează o administraţie de stânga sau de dreapta, care va dicta viitoarele politici“, spune economistul Dragoş Cabat.

Un număr de 14 pretendenţi au in­trat în cursa pentru alegerile de du­minică şi din 16 noiembrie (turul 2), dar puţini dintre ei pot spera să smulgă ceva procente.

Câştigătorul se va alege dintre doi, dacă nu se întâmplă un cataclism: premierul Victor Ponta (PSD) şi primarul Sibiului Klaus Iohannis (ACL). Cu toate acestea, a trecut aproape o lună de campanie în care doar zecile de mii de afişe şi atacurile la persoană între candidaţi şi echipele lor amintesc de confruntarea electorală în care alegătorii decid cine va fi succesorul lui Traian Băsescu.

Alegerile sunt cruciale şi pentru că cine le câştigă poate decide guvernarea până în 2020, întrucât, după alegerile legislative din 2016, cel care îl va pro­pune Parlamentului pe viitorul prim-ministru este chiar „alesul“ din noiembrie 2014.

Prin urmare, chiar dacă, sub motiv că „preşedintele nu are atribuţii în domeniul po­li­ticilor economice“, dez­ba­te­rea asupra stării econo­miei a fost aproape evitată, este extrem de important să se ştim starea de fapt pen­tru că, aşa cum s-a văzut în al doilea man­dat al lui Traian Băsescu, un pre­şedinte care are controlul asupra parti­dului aflat la guvernare are, de fapt, con­trolul asupra guvernării. Şi nu este Tra­ian Băsescu singurul. Cota unică de im­pozitare a fost dorită de premierul Adrian Năstase între 2000 şi 2004 şi de mi­nistrul său de finanţe Mihai Tănăses­cu, dar acesteia i s-a opus preşedintele Ion Iliescu, Iată încă o miză majoră a alegerilor prezidenţiale.

„Este foarte important ca preşedin­te­le să aibă competenţe în domeniul eco­no­mic, pentru că în jocul puterii poate exprima un cuvânt. Până la urmă, preşe­dintele are în mână promulgarea legilor şi poate influenţa aspecte legislative care ţin de domeniul economic, prin amâna­rea, temporară ce-i drept, prin întoar­cerea proiectelor în Parlament. Un pre­şe­dinte nu trebuie să se ocupe doar de securitatea şi apărarea ţării, ci trebuie să aibă o înţelegere bună a a economiei şi unul dintre cele mai importante aspecte este să se înconjoare de consilieri care să stăpânească şi să înţeleagă fenomenele eco­nomice“, spune profesorul univer­si­tar Emil Bălan, specialist în drept public în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA).

Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat din 2000 încoace, în 14 ani deci, vedem o Românie care a traversat o perioadă bună de nouă ani de creştere economică neîntreruptă şi nimeni nu bănuia ce avea să urmeze. Cei doi ani de criză gravă, 2009 şi 2010, care au avut ca rezultat o cădere cumulată a economiei de 7,7%, a retezat multe speranţe. România este acum la patru ani distanţă de criză, există creştere economică neîntreruptă, dar ţara nu se mai întâlneşte cu evoluţiile din anii de boom, 2000-2008, când un avans al produsului intern brut de 5% era ceva modest, lumea fiind obişnuită cu salturi de 7%. Iar cu creşteri modeste de 2,2% (estimarea oficială pentru 2014), prea departe nu se ajunge nicodată în cazul unei economii mici şi aflate la ani distanţă de multe dintre ţările europene, având un PIB real cu doar o treime mai mare decât cel din 1989, când românii au înlăturat dictatura.

Aşadar, multe s-au schimbat în aceşti ani de zile de creşteri sau crize. De exem­plu, dacă în 2000 băncile acorda­seră, în lei şi euro, credite totale de 4,8 mi­liarde de lei, în 2009 acestea ajunse­seră la 200 de miliarde de lei, adică de 41 de ori mai mult. Dobânzile s-au dus şi ele în jos – cine îşi mai aminteşte că în 2000 se plăteau dobânzi la lei de aproape 50%, iar rata dobânzii de politică mo­netară, acum la 3%, era de 35%? Sau de faptul că inflaţia, acum de sub 2%, era de 40% şi muşca adânc din veniturile fiecăruia?

Când, în 2000, Ion Iliescu revenea la putere pentru un al doilea mandat, în Ro­mânia erau doar 3 malluri. În 2004 erau 9, iar în 2009, când Băsescu câştiga un al doilea mandat, erau 76. Acum sunt 106. În 2000, România nu avea niciun hipermarket, iar acum comerţul modern adună peste 8 miliarde de euro.

„Cred că 1999-2000 a fost graniţa între un mediu concurenţial ostil, o ţară pe care investitorii o ocoleau şi un val de investiţii care a venit odată cu 1999 sau 2000. Atunci au început să vină şi marii retaileri. Probabil că oamenii îşi aduc aminte numai de lucrurile rele care s-au întâmplat în aceşti ultimi 15 ani; s-au întâmplat şi foarte multe lucruri bune: suntem pe harta economică europeană, marii investitori ai lumii au venit aici, s-au creat sute de mii de locuri de muncă… Cum ar fi arătat astăzi Româ­nia fără marii investitori“, spunea Ale­xan­dru Vlad, director general al ma­gazi­nelor Selgros, provocat de ZF să-şi amin­tească cum a trăit ultimii 15 ani.

La începutul anilor 2000, România nu avea pieţe de consum, iar brandurile străine erau privite ca un lucru extra­ordinar de către consumatori.

„Ţin minte că la începutul anilor 2000 ne ţineam pixurile într-o cutie de Coca-Cola şi cine avea o astfel de cutie avea impresia că este ceva extraordinar, totul era aspiraţional, oamenii cumpărau orice la orice preţ“, spunea pentru ZF Ra­du Timiş, antreprenorul care a pus bazele CrisTim, provocat la acelaşi exerciţiu cu ocazia împlinirii în noiembrie 2013 a 15 ani de la apariţia Ziarului Financiar.

La capitolul macro, evoluţia se vede şi acolo – de la un PIB de 40 de miliarde de euro în 2000, s-a ajuns la unul estimat nominal la 150 de miliarde de euro. Este drept că au trecut aproape 15 ani de atunci, timp în care din România au plecat vreo trei milioane de oameni, ceea ce ridică grave semne de întrebare asupra viitorului.

Exporturile au crescut şi ele de la 11 miliarde de euro în 2000 la 50 de miliarde în 2014 cât se estimează (49,5 mld. în 2013). Dar asta se întâmplă şi pentru că o singură uzină, Dacia Piteşti, care produce acum 320.000 de maşini pe an faţă de 55.000 în 2000, face 10% din exporturile ţării. Din astfel de cifre trebuie să vină, prin urmare, deciziile de politică economică. Pentru că, ajutând prin construirea de autostrăzi, un producător care face 10% din exportul ţării şi 3% din PIB-ul ei, ajuţi de fapt ţara.

În unele lucruri România a evoluat, în altele a stagnat. România s-a reîntors la numărul de maşini noi vândute acum aproape la nivelul anului 2000, de 70.000 de bucăţi, după ce în anii de bum se vindeau 145.000 de maşini noi. Producţia de oţel s-a prăbuşit la 3 milioane de tone anual, de la vârful de şase milioane de tone din 2004, ceea ce arată că industria suferă aici şi afară. Volumul investiţiilor străine s-a redus şi el grav, în vremea crizei, la un nivel anticipat de 2 miliarde de euro anul acesta, de la un vârf de 10 miliarde de euro, în 2008. De asemenea, dacă în 2000 plăteam pe litrul de benzină 1,13 lei, iar în 2009 3,75 lei, acum plătim 6 de lei. O pâine era 50 de bani, acum este un leu, Este adevărat că, la mijloc, a fost şi inflaţia sau cursul de schimb, dar peste toate de mai sus au „planat“ inflaţia şi cursul, uneori cu influenţă bună, alteori nu.

Iată tabloul de bord al României anului 2014, aflată la doar două zile distanţă de nişte alegeri extrem de importante.

Pentru cine statisticile, lucrurile par că se mişcă. Dacă intri mai în adânc, vezi că România stă destul de prost, se află, în mai toate statisticile europene, la un nivel foarte de jos.

Aceste chestuini ar fi trebuit să suscite ample dezbateri în România, în această campanie, şi pentru că suntem departe de ceea ce ar fi trebuit să fim şi pentru că, aşa cum am văzut de-a lungul anilor, preşedintele se implică în politica guvernului, deşi nu are atribuţii explicite în acest sens, prin urmare, poate decide într-un fel sau altul mersul lucrurilor.

Un astfel de deziderat nu a avut ecou şi, în lipsa dezbaterilor, doar „flerul“ urmează să decidă cine va fi viitorul şef al statului până la finele lui 2019.

Ce spun despre asta „simpli cetăţeni“?

Adrian Lupulescu, un manager cu o vastă experienţă în companiile de pe plan local, care şi-a exprimat opiniile în „calitate de simplu cetăţean“, affirmă: „Pentru mine, ca cetăţean, perioadele electorale sunt în mod obligatoriu asociate cu declaraţii populiste, indiferent de apartenenţa politică a candidaţilor, care sunt corelate cu alte măsuri care nu fac decât să împovăreze cetăţenii.

Guvernul are un buget sănătos în astfel de perioade, dar dacă ne uităm la indicatorii de <sănătate> ai acestuia, vedem că s-ar putea să fie un buget bolnav, alimentat din taxe aberante. M-ar interesa, ca cetăţean, o viziune pe termen lung, pentru că în lumea reală nu se simte o creştere economică de 1% sau impactul unei inflaţii de 1%, câtă vreme preţul la combustibil creşte încontinuu.

Personal, asociez perioadele electorale cu pomeni care au un impact asupra unor mase mari de oameni needucaţi. Pe cetăţeni nu îi interesează indicatorii de creştere economică, atâta vreme cât oamenii îşi rup nasturii când un hipermakert are o promoţie.

Potrivit lui Lupulescu, dacă nu poţi să corelezi o creştere economică dovedită prin indicatori cu elemente palpabile din piaţă şi din economie, poţi spune că indicatorii nu sunt relevanţi.“De exemplu, am citit în presă că populaţia e tot mai săracă, ţinând cont de gradul de îndatorare la bănci, că abandonul şcolar a crescut la cele mai înalte cote, la fel şi gradul de analfabetism. Am aflat şi ce dezastru e în mediul sanitar, pentru că medicii pleacă în străinătate şi vedem impactul şi în gradul de mortalitate. Dacă punem aceşti indicatori în  comparaţie cu cei care arată că a crescut economia, cine ne rezolva contradicţia? Chiar dacă ai o formulă de calcul statistic extraordinar de perfomantă, dacă la intrare datele nu sunt relevante, nu obţii nimic relevant nici la ieşire.“

 
AFACERI DE LA ZERO