Politică

Ne mângâiem cu poveşti că avem o ţară bogată şi ne temem că vin alţii să ne-o fure. Dar uităm că, înainte să ne fure cineva ţara, o părăsim noi pentru că nu ne foloseşte

Iulian Anghel, editor politic al ZF

Iulian Anghel, editor politic al ZF

Autor: Iulian Anghel

09.12.2016, 00:05 1156
Da, veţi zice: Parlamentul nu se ocupă cu transportul în comun în Bucureşti. Corect. Dar nici nu circulă cu el. Parlamentul face legi, stabileşte legături internaţionale, declară război lui Vladimir Putin, luptă cu oculta mondială, veţi zice. Ah, corect. Dar atunci de candidaţii la alegerile parlamentare de duminică – cei de la Bucureşti, de exemplu – nu cer votul ruşilor sau pe cel al americanilor, ci pe cel al românilor?
 
Transportul în Bucureşti a ajuns un coşmar. Iar transportul în comun a ajuns o mizerie. În vremea lui Ceauşescu mergeam zilnic în Galaţi agăţat de uşile tramvaiului. Sau ale trenului pe distanţa Galaţi – Lieşti. Dar era romantic. Eram copil, apoi adolescent. Miercuri, 7 decembrie 2016, la ora 8.30 de dimineaţă, în Gara de Nord în sensul spre Victoriei, nu am putut urca în două trenuri de metrou din cauza aglomeraţiei. Iar autobuzul 133 cu care vin la muncă ajunge o dată la o jumătate de oră, lumea rămâne pe peron, ca în vremea lui Ceauşescu. Ca să ajungi din Drumul Taberei până la Foişorul de Foc îţi trebuie o oră – o oră şi jumătate.
 
Toate site-urile de ştiri sunt pline de noutăţi legate de schimbarea mersului trenurilor, care, cică, reduce pe majoritatea rutelor lungi timpul de parcurs cu o oră - două ore. Dar durata de mers se reduce potrivit unei cărticele numite „Mersul trenurilor” sau stării căii ferate? În actualul „Mers al trenurilor” trenul de la Cluj la Bucureşti face zece ore pentru 450 de kilometri. Zece ore înseamnă de la zece noapte – plecarea – până la zece ziua – sosirea – cum se întâmplă deseori? La ce folos reduci timpul de mers pentru un tren, îl reduci pe hârtie, dacă timpul real de parcurs nu este respectat? De ce nu au autobuzele în Bucureşti orare de sosire, cum ar fi normal, ca să nu mai stai ca prostul în staţie?
 
Nu este treaba Parlamentului să rezolve această problemă? Ba bine că nu!
 
Partidele s-au repezit în această campanie să reducă taxele şi să crească salariile. Să mâncăm lefuri cu lingura, cum spune Conul Leonida. Ideea prinde pentru că societatea nu este suficient de bogată ca să observe că, de fapt, taxele mici o fac să fie şi mai săracă. Şi apoi jemanfişismul este filosofia oamenilor pentru care ziua de mâine nu există.
 
Taxele au fost deja reduse, bugetul României are unele dintre cele mai mici rate de fiscalizare din UE, dacă nu cea mai mică. Dar care este preţul? Doar 17 kilometri de autostradă în 2016!
 
Alegerile ar fi fost o ocazie potrivită ca oamenii să decidă pe ce drum vor să o apuce în următorii patru ani. Dar când decizi trebuie să ai alegere, aşa cum îţi cumperi de la magazin o bluză şi ai în faţa ta zece bluze diferite. Ce să alegi când ai în faţă zece bluze identice? Zece promisiuni deşarte?
 
Cea mai potrivită discuţie pentru parcursul ciclului economic în care ne aflăm ar fi trebuit să fie: sunt rezonabile taxele din ziua de azi? Poate este loc de scăderea lor, dar cu ce preţ? Sau: nu este timpul să revenim la impozitarea progresivă? – o întrebare care ar fi trebuit pusă în special de zona de stânga a spectrului politic.
 
Ce avem în schimb? Filosofi care explică cum, pe curba Laffer, veniturile, la dimensiunea optimă, vor creşte, dacă TVA se duce la 16%. Dar veniturile din TVA au scăzut cu 9%, după reducerea taxei la 20%, veniturile totale ale statului au scăzut cu 2%, iar cheltuielile au crescut cu 4% în 2016. Dacă veniturile nu cresc rapid – nu se ştie de unde – 2017 nu va avea niciun kilometru de autostradă nou. Ce bune sunt taxele mici! Ne minunăm de TGV-urile franceze care merg cu 200 de kilometri la oră, dar uităm că veniturile la bugetul statului francez obţinute din taxe sunt de 55% din PIB-ul de 2.200 de miliarde de euro al Franţei – adică 1.200 de miliarde de euro – în vreme ce veniturile la bugetul nostru sunt de 32% din PIB, adică 50 de miliarde de euro, la un PIB de 160 de miliarde de euro.
 
A fost o ocazie să vorbim serios despre pensii, despre salarii, despre autostrăzi. Dar am vorbit despre Soros şi oculta mondială – o poveste incredibilă pentru o ţară mică care nu interesează pe nimeni. Ne mângâiem prosteşte cu poveşti din vremea lui Ceauşescu că avem o ţară bogată, cu râuri, munţi, câmpii şi că, iată, alţii vin să ni le fure. Dar nu ne uităm că, înainte să ne fure cineva ţara, o părăsim noi pentru că nu ne foloseşte la nimic.
 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO