Dorian Branea: „Activitatea ICR în lume, o miraculoasă poveste de succes”

- Domnule Dorian Branea, ocupaţi funcţia de director al Institutului Cultural Român din Londra din ianuarie 2010, după ce mai înainte aţi fost vreme de aproape patru ani directorul ICR Varşovia, unde aţi fost chiar director fondator. Şi într-un loc, şi în celălalt v-aţi remarcat prin prestigioase evenimente dedicate culturii române. Există vreo diferenţă între activitatea celor două institute?

- Diferenţele tind să fie minime între institutele culturale ale României, iar asta pentru că modul de selecţie a personalului, disciplina managerială şi procedurile de evaluare a performanţei, probabil printre cele mai stricte din sistemul nostru public, au creat, începând cu 2005, o cultură instituţională omogenă, un ethos al excelenţei pe care îl împărtăşim cu toţii. Şi care, să nu uităm, a făcut în câţiva ani dintr-un institut pesimist, subfinanţat şi marginal chiar şi în sistemul public românesc, unul dintre marii jucători în diplomaţia culturală. Bineînţeles, există stiluri manageriale şi strategii diverse, dar valorile, viziunea şi scopul ultim al ICR, definite şi promovate de Horia-Roman Patapievici şi echipa sa, infuzează programele şi acţiunile fiecărui institut din reţeaua ICR. Diferite sunt, însă, pieţele culturale pe care evoluăm, iar în această privinţă Varşovia şi Londra sunt tot atât de diferite pe cât pot să fie un mare oraş, dinamic şi sofisticat din punct de vedere cultural, şi o capitală globală a culturii care, alături de New York, se află într-o poziţie dominantă în ceea ce priveşte crearea şi distribuţia ideilor şi artefactelor. Diferenţele de aici provin, şi sunt atât de structură, cât şi de scală, de intensitate, de impact. Totuşi, pot spune că Polonia, pe care o admir şi unde m-am simţit excelent, m-a pregătit bine pentru Londra, unde folosesc, cu modificările de rigoare, multe dintre ideile pe care le-am testat în cei patru ani polonezi.

- Care a fost evenimentul de vârf la Varşovia? Dar la Londra?

- De la început, mi-a fost limpede că Polonia înseamnă mult mai mult decât Varşovia, astfel că a devenit foarte important pentru noi să fim prezenţi în toate marile oraşe poloneze. În Marea Britanie, am păstrat acelaşi principiu al distribuţiei teritoriale a evenimentelor noastre, doar că aici aspirăm la o prezenţă regională, urmând ceea ce noi numim "acţiunea celor patru capitale: Londra, Edinburgh, Dublin şi Reykjavik". Londra, însă, contează cel mai mult, de departe, deci prezenţa noastră se concentrează aici. Nu prea îmi place să ierarhizez proiectele pe care le-am coordonat, poate şi pentru că, alături de colegii mei, investesc în egală măsură imaginaţie, entuziasm, energie în tot ceea ce facem. Totuşi, din perioada poloneză îmi vin în minte mai ales la campaniile de diplomaţie publică: "Cuvintele uitate ale admiraţiei", postere uriaşe afişate pe autobuze prin intermediul cărora cele mai respectate personalităţi ale Poloniei le reaminteau polonezilor despre prietenia româno-polonă, "Mari polono-români", dedicată unor personalităţi culturale româneşti de origine polonă, sau "Geografia generozităţii", referitoare la gestul de mare curaj şi umanitate al României faţă de Polonia după dezastrul din 1939. Cred însă că lucrul cel mai important pe care l-am făcut în Polonia, pe lângă sutele de alte evenimente, este "Anul României în Polonia", primul program cultural românesc de acest tip realizat vreodată, care a cuprins cinci "Festivaluri ale culturii române", derulate în cele mai mari oraşe poloneze. Pentru Marea Britanie, timpul bilanţului nu a venit încă, sunt abia la jumătatea mandatului. Totuşi, e limpede că, deocamdată, "Programul românesc la Olimpiada Culturală de la Londra", cel mai mare proiect cultural românesc realizat vreodată în Londra, e proiectul meu cel mai important aici. Deocamdată, spuneam, pentru că învăţăm cu toţii foarte mult din acest mare şi complicat program, iar pofta vine mâncând.

- Ce înseamnă activitatea ICR astăzi în lume?

- O miraculoasă poveste de succes, pe cât de neaşteptată, pe atât de concretă. O instituţie unică în istoria birocratică şi diplomatică a României, creată printr-un exerciţiu pur de viziune, voinţă şi iubire. Niciodată România nu a avut un instrument de diplomaţie culturală mai eficient, mai prodigios şi mai bine poziţionat. Ce înseamnă ICR? O mare echipă, pasionată până la uitarea de sine, cu abilităţi diverse şi preţioase, un corp profesional care nu mai poate fi distins, sub nici un aspect, de colegii britanici sau germani sau francezi sau italieni. ICR înseamnă mii de artişti şi oameni de cultură români care au putut şi pot să se exprime, prin intermediul programelor şi proiectelor noastre, pe cele mai prestigioase scene culturale ale lumii, şi care înainte nu o puteau face decât prin propriile forţe sau prin intermediul instituţiilor străine, de altfel destul de rar. ICR înseamnă sute de evenimente româneşti în afara graniţelor în fiecare an, zeci de cărţi traduse, zeci de traducători, jurnalişti, manageri culturali străini care ne cunosc mai bine şi au încredere în noi, sute de parteneri dintre cele mai prestigioase instituţii culturale ale lumii. Probabil că, atunci când acest interviu este publicat, undeva în lume are loc măcar un eveniment în care ICR e organizator, iniţiator sau partener - când s-a mai întâmplat asta?

- Aţi fost ales de curând preşedinte al filialei londoneze EUNIC. Ce înseamnă aceasta pentru activitatea dvs şi a ICR Londra? Aduce prestigiu ţării şi în ce fel?

- A coordona activitatea EUNIC Londra e o mare onoare, şi le sunt recunoscător celor aproape treizeci de colegi directori şi ataşaţi culturali pentru că mi-au acordat această încredere. Este, aş spune, o recunoaştere pe care o atribuie întregii mele echipe de la ICR Londra, care, printr-o concentrare extraordinară, a reuşit să se impună pe una dintre cele mai dificile pieţe culturale din lume. Dar nu numai. Alegerea vine după un mandat în fruntea EUNIC global, deţinut de Horia-Roman Patapievici, considerat de toată lumea ca decisiv pentru declanşarea procesului de transformare a unei reţele destul de laxe şi informale într-o instituţie europeană din ce în ce mai puternică. A deţine preşedinţia EUNIC Londra înseamnă prestigiu şi vizibilitate, pentru România mai întâi, influenţă în mediul cultural londonez, multiplicare a oportunităţilor de colaborare, creştere exponenţială e relaţiilor profesionale. Dar mai înseamnă şi o mare responsabilitate, pentru că se va verifica astfel, după un excelent mandat al colegului austriac, capacitatea românilor de a coordona structuri paneuropene şi de a contribui la dezvoltarea unei filiale formate din instituţii foarte puternice, conduse de profesionişti admirabili şi foarte exigenţi.

- Ce înseamnă diplomaţie culturală într-o lume în schimbare şi mai ales în criză?

- De curând, la conferinţa de diplomaţie culturală pe care am organizat-o la Londra în numele EUNIC, aceasta a fost întrebarea la care au încercat să răspundă câţiva dintre cei mai influenţi diplomaţi culturali ai Europei. Răspunsul nu e simplu într-o epocă în care bugetele programelor culturale, inclusiv cele internaţionale, sunt din ce în ce mai ameninţate. Lumea se întreabă la ce bun să investim în cultură sau în programe culturale, naţionale sau internaţionale. Concluzia a fost lipsită de echivoc: a susţine cultura este un scop în sine, dincolo de orice instrumentalizare, fiindcă, mai ales ca europeni, cultura este cea care ne legitimează şi ne instituie. Imensa valoare strategică a reţelei EUNIC rezidă în capacitatea sa de a proiecta, global, valorile identităţii europene, "forţa de atracţie" a Europei. Normal, nu putem cere diplomaţiei culturale ceea ce nu poate şi n-a putut să dea nici în perioade prospere. Concluzia a fost că, fără a deveni un instrument de propagandă, cooperarea culturală internaţională rămâne un nivel indispensabil al relaţiilor internaţionale, de vreme ce cultura şi artele sunt domenii ce precipită relaţiile cele mai strânse şi mai durabile. Diplomaţia culturală e o diplomaţie a adevărului, a autenticităţii. Dacă îşi pierde autonomia şi devine sforăitoare, solemnă şi moroasă, nu mai valorează nimic. Acţiunile culturale în străinătate sunt o modalitate complementară diplomaţiei clasice, tacite, de a întări relaţiile bilaterale, acţionând nu la nivel oficial sau guvernamental, ci la nivelul marelui public. E vorba, însă, de un public foarte influent, pentru că principalii beneficiari ai programelor şi proiectelor noastre sunt elitele artistice, culturale, economice ale unei ţări. Dacă ei ne înţeleg mai bine ca urmare a evenimentelor pe care le generăm, dacă ajung să ne admire şi să ne respecte, atunci e mult mai plauzibil ca deciziile de politică externă ale ţărilor lor să ne fie mai favorabile. Efectele diplomaţiei culturale se văd în timp, fiindcă lucrarea sa e insidioasă şi incrementală. De aceea cred că, în ceea ce ne priveşte, trebuie să menţinem la ICR această direcţie şi acest ritm de lucru timp de o generaţie pentru a face din cultura română o referinţă universală curentă. Este posibil, dar e nevoie de o consecvenţă monomană pentru a reuşi. Prestigiul înseamnă putere, indirectă şi difuză, dar nu mai puţin redutabilă. Acesta e sensul ultim al acţiunii noastre. Într-o lume în care, ştim bine, avem încă probleme de percepţie, diplomaţia culturală e departe de a fi un lux.

- România a fost prezentă la Olimpiada culturală de la Londra prin zeci de evenimente menite să creeze prezenţe durabile. Care a fost impactul?

- Programul românesc la Olimpiada Culturală este cel mai amplu program românesc desfăşurat vreodată în Marea Britanie şi, probabil, unul dintre cele mai extinse programe de diplomaţie culturală ale României pur şi simplu. Am simţit asta pe pielea noastră, ca să zic aşa: practic, timpul nostru liber a fost suspendat mai multe luni, a fost epuizant şi enorm de stresant. Nu ne-am fi descurcat fără numeroşii noştri parteneri, cred că mai bine de 20 de instituţii româneşti şi britanice, pentru a nu mai vorbi de voluntari şi colaboratori, interni şi externi. Pentru o echipă de 9 oameni, câţi suntem la ICR Londra, a fost o provocare, dar am reuşit. Le sunt recunoscător colegilor din echipa mea pentru efort, stăpânire de sine, devotament, creativitate managerială, fără de care nu s-ar fi ales nimic din planurile noastre. Prin cele 17 proiecte derulate de-a lungul a două luni, a căror pregătire a început însă cu mai mult de un an şi jumătate înainte, aparţinând aproape tuturor domeniilor artistice (film, teatru, dans, literatură, arte vizuale, muzică), am încercat să introducem un nou concept de promovare. Dincolo de evenimentele efemere, oricât de prizabile sau chiar de fascinante, am preferat să generăm o prezenţă durabilă, care să nu se stingă o dată cu ultimul acord muzical sau cadru de film sau pagină citită. E o altă filozofie a promovării culturale. De aceea, am amplasat, în cele mai aglomerate locuri ale Londrei olimpice, mai mult instalaţii permanente şi cvasipermanente. Cred că toate marile capitale ale lumii trebuie să aibă o sculptură monumentală a unui artist român sau de origine română, iar Londra are acum una, graţie programului nostru - "Alergător pe muchie" de Paul Neagu, prima lucrare a unui artist de origine română amplasată permanent în Londra. Suntem foarte mândri că, după ani în care încercări similare au eşuat, am reuşit să montăm, împreună cu partenerii noştri Toni Neagu, Iolanda Costide, Paul Neagu Estate şi Islington Council, această lucrare a unui mare artist român, britanic, dar de fapt universal. Toate cele 17 proiecte reunite sub titulatura "Rolympics" (http://www.icr-london.co.uk/rolympics pentru mai multe informaţii) au atras un public numeros şi receptiv, iar pentru noi sunt toate la fel de importante, dar sculpturile şi instalaţiile, reprezentând o modalitate nouă de programare (mă gândesc la selecţia lucrărilor) şi de promovare a culturii române, menită să lase urme durabile, ne-au ajutat să ajungem la cât mai mulţi londonezi şi să generăm impactul maxim.

- Aţi putea spune ce prieteni şi-a făcut România la Londra de când sunteţi dvs. aici?

- Cele mai multe proiecte pe care le-am realizat sau le realizăm se derulează în parteneriat cu instituţii şi organizaţii britanice, e modul nostru de a funcţiona. Iată de ce cred că i-aş putea număra între prietenii României pe toţi partenerii britanici cu care am realizat proiecte în comun: începând cu colegii directori sau ataşaţi cultural din ţările UE şi nu numai, continuând cu directorii de programe, coordonatorii sau producătorii unor instituţii culturale foarte cunoscute, cum sunt Barbican Centre, Tate Modern, Southbank Centre, Poet in the City, British Film Institute, British Library, London International Film Festival, East End Film Festival, Theatre Royal Stratford East, London International Festival of Theatre, Horniman Museum, Paul Neagu Estate, fără a-i uita pe responsabilii departamentelor culturale ale primăriilor din sectoarele londoneze Tower Hamlets şi Islington, ca şi pe mulţi alţii. Sunt prieteni ai culturii române şi curatorii şi jurnaliştii care au vizitat România, pentru documentare, prin intermediul programului de mobilităţi al ICR. Nu există o modalitate mai bună de a te face cunoscut şi de a cunoaşte pe cineva decât a face un proiect împreună sau a te deplasa, fizic, în ţara respectivă. Faptul că partenerii noştri rămân parteneri de durată sau se reîntorc pe cont propriu în România vorbeşte de la sine.

- Cui se adresează cu prioritate activităţile culturale române la Londra, românilor rezidenţi aici sau britanicilor care încă nu ştiu sau ştiu prea puţin despre viaţa culturală românească?

- Ca toate marile institute culturale ale Europei, noi existăm pentru a ne adresa, în primul rând, publicului străin. Străinii trebuie să ne cunoască mai bine, lor trebuie să le trezim curiozitatea şi, dacă putem, admiraţia. Asta nu înseamnă că toate proiectele noastre nu li se adresează şi românilor sau că nu avem chiar şi evenimente pe care le realizăm exclusiv pentru diaspora. De exemplu, noi avem, la Londra, un program special destinat românilor, "Acasă în Belgrave Square", pe care l-am aşezat sub patronajul ambasadorului României în Regatul Unit. Desigur, ne bucurăm de fiecare dată când vedem români la evenimentele noastre, sunt mereu bineveniţi. Dar principala noastră miză o constituie persuadarea celor care, din vina noastră mai întâi, nu ne cunosc destul sau nu ne cunosc prin ceea ce avem mai bun.