Fidelitate, infidelitate/ de Felix Nicolau

De când tot zic că scriu despre poezia lui Adrian Suciu şi n-am apucat. Destinul ne e favorabil amândurora căci, iată, i-a apărut la Herg Benet antologia Mitologii amânate. Aşa că am la dispoziţie o imagine de ansamblu a creaţiei lirice a acestui autor bănuit - nejustificat în opinia mea - de nouăzecism.

Cuceritor în aparenţă, romantic în fibră, dar lucid în realitate, Adrian Suciu rămâne egal cu el însuşi pe un interval de 20 de ani. Antologia lui aduce cu un volum unitar, ceea ce-l arată ca pe un om tare răbdător şi fidel lui însuşi.

Bunăoară, E toamnă printre femei şi în lume (1993), editura Echinox, îl arată înrudit doar tegumentar cu spiritul echinoxist. Titlu mai trubaduresc-melancolic era greu de găsit. Femeile, nu femeia, şi Mama vor fi o constantă a liricii ardeleanului. Uneori expresionist: "Mama a fost flacără", "Intr-o secundă şi-a simţit venele pline de sânge/galben, înalt, şi-o vietate adulmeca...//Tatăl meu a fost capătul unui praş mare/cutreierat de beţivi" (Biografie); alteori romantic inspirat de periferie, idealist şi sordid totodată. Dar sunt doar izbucniri, pentru că tonul general este al poeziei absolute, atemporale, rurale sau peisagistice, fundal pe care sunt etalate teatral sentimente, emoţii şi imagini exemplare. Iată o mitologie amânată: "Un cal mort se prăvălise în poarta casei ei, un cal frumos, ca un ciorchine tânăr din viţa-de-vie" ş...ţ//Un cal ca o femeie pe care, în zori, zidarii o găsesc îngropată în zidul abstract" (Poarta cu un cal). Cum se vede, comparaţiile nu sunt chiar din zona firescului; ele generează un oniric de ilustrată şi se ambiţionează spre metaforă: "soarele va îneca păunii, voi turna alcooluri/fierbinţi în orbitele tale, să-mi sting pe carnea vie/durerea dintre tâmple" (Un nor străin).

Deşi adesea patetic şi cu gesturi colosale, în mod ciudat - şi fericit - poetul se menţine exact şi concis în compoziţii. Spre deosebire de nouăzecişti, el nu este tentat de poemul epic, masiv şi cu nervul cam scos. Probabil şi pentru că, pe lângă femei, un alt destinatar al artei sale este prietenul, ori mai bine zis prietenii. Clasicismul epistolar ţine din scurt stiloul. Ce se întâmplă în interiorul scurtului, e o altă poveste...

Singur, apărut la editura Euphorion în 1996, abordează un stil mai simplu, mai temperat, cu mai puţine adjective şi adverbe împătimite sau înlăcrimate. Una dintre cele mai reuşite poezii ale lui Adrian Suciu este O femeie singură: "Nimeni nu e mai singur decât/o femeie singură. Într-o dimineaţă,/ea intră în lan/cu aura ei statornică de regină-n exil,/într-o noapte ea intră/în patul meu şi spune:/ Dacă n-aş fi luptat/în acest război, aş fi visat despre el...".

Cum bine se intitulează prefaţa lui Alexandru Cistelecan la Nopţi şi zile, editura Arhipelag, 1999, poetul revine la "melancoliile lui Don Juan". În Ziua I, Un Soare vâscos: "inima, însă, spre seară/mult ar dori să-ngenuncheze în locuri umbroase". Şi-mi dau seama că Suciu a înţeles perfect teoretizările lui Jauss şi ale lui Stanley Hall care mizează pe apelul la cititor şi la reacţia acestuia la text. Suciu vrea să placă, să vrăjească. Nu ştiu cât de sentimentală e scriitura lui, însă cu siguranţă scriitorul e un actor dotat, mai ales pentru un anume rol. Din acest unghi, el nu cochetează deloc cu postmodernismul, ci se întoarce decis la modernismul tradiţionalist, specific românesc.

Şi în Viaţa fără urmări, 2010, deşi corpul poemelor se umflă, biografismul este doar prilej de plonjări sufleteşti, inutil de psihanalizat, căci nu sunt abisale. Suciu nu scrie pentru a defula şi a compensa, ci pur şi simplu practică arta pentru a-şi înmuia duritatea bărbătească, pentru a-şi oferi, ispititor-şiret, fragilităţile: "mereu îmi spun că sunt destul de sănătos pentru/unul care, lipsit de conştiinţa morţii, la cinci ani,/şi-a găsit mama moartă în casă" (Masa de la cinci ani). Misterul nu e bătaia de cap a cititorului, căci autorul are grijă să evidenţieze ce este dureros ori minunat. Uneori cântă romantic abstract ("Deşi nici o lege nu interzice asta,/cel mai des ne cuplăm cu inspiraţii minore" - Inspiraţii minore), dar imediat revine la asocieri pătimaşe, neechivoce: "Am cunoscut femei care au ars-ca păpuşile în incendii" (Negustori de foc).

Există şi un ciclu cu titulatură porno, XXX, care însă masează sentimente: "Sunt renumit pentru tăcerile mele din care storc/lacrimi şi piatră". Şi bine spune versul de final: "Voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvântul dragoste" (Sunt renumit). Probabil cel mai agresiv vers din antologie este "pe scurt,/orice femeiecare nu face sex cu mine e frigidă" (Mă iubesc). Ironia aceasta nu maschează suficient narcisismul egoului poetic. Totuşi, acesta nu se va erija decât rareori in ego don juanesc, preferând, în schimb, strategiile de înduplecare prin calinitate şi infinitezimal poznaş: carevasăzică, Adrian Suciu este un poet de fineţe şi subtilitate, fermecător, când nu doar încântă, ci îşi foloseşte inteligenţa şi abandonează poezia de atmosferă sentimentală. Aşa cum se numeşte un ciclu poetic al lui, lucrurile simple îi vin ca o mănuşă, pentru că ele îl încurajează în direcţia exprimării fireşti. Sunt momente în care poeticul urcă până la nivelul poeziei contemporane. Iar poetul este încă tânăr. Oricând îşi poate fi infidel şi să ne spulbere.