Columbia: istorie, geografie, literatură/ de Rodica Grigore

În general, romanele poeţilor sunt privite de critica literară cu suficientă reticenţă, nu o dată acestea fiind tratate ca un soi de curiozităţi sau capricii ale unor autori care s-au impus mai cu seamă la nivelul liricii. Când a publicat primele sale creaţii în proză, Armando Romero nu a avut parte de un altfel de tratament, câtă vreme scriitorul columbian, actualmente stabilit în Statele Unite ale Americii era considerat nu numai un poet reprezentativ al ultimelor decenii, ci şi un eseist redutabil, principalul teoretician al nadaismului, mişcarea literară care a marcat spaţiul cultural al Columbiei începând cu anul 1958.

De aceea, lectura atentă a creaţiilor în proză ale lui Romero va demonstra nu doar că autorul nu e deloc un amator în acest domeniu, ci şi că naraţiunile pe care le scrie - cu o nedisimulată plăcere! - pot sta oricând alături de cele ale conaţionalilor săi Gabriel García Márquez sau Álvaro Mutis, dovadă (pentru aceia care mai aveau nevoie de dovezi...) că, dincolo de tonalităţile lirice, Armando Romero e pe deplin capabil să stăpânească spaţiile vaste ale romanului. Iar dacă în La rueda de Chicago, creaţia sa anterioară, protagonistul, Elipsio, se afla în căutarea drumului care să-l conducă spre ieşirea din labirintul unui mare oraş, dar încerca să-şi descopere, la capătul acestui demers, adevărata individualitate, Cajambre*, recentul roman (apărut în anul 2011), reprezintă încercarea autorului de a lucra pe spaţii chiar mai largi şi de a surprinde realităţi mult mai complexe, de astă date legate de sensul existenţei comunităţilor tradiţonale din zonele izolate ale Columbiei. Poate din acest motiv, cartea a fost interpretată drept veritabilă investigaţie antropologică, cuprinzând, pe alocuri, fragmente demne de specialiştii în domeniu, dar, deopotrivă, drept investigare, fără vreun parti-pris, a existenţei unei lumi aparte - o comunitate afro-columbiană situată într-o zonă greu accesibilă şi plină la tot pasul de pericole naturale; şi, desigur, deloc lipsită de tensiuni sociale. În acest sens, Cajambre reprezintă şi denunţarea oricărei încercări de a prezenta lumea columbiană reală prin prisma şi din perspectiva unui exotism superficial sau a unei culori locale accentuate exagerat. Căci Armando Romero are nu doar curajul de a rosti adevărul până la capăt cu privire la un univers prea puţin cunoscut până acum în afara locurilor comune şi clişeelor care, de atâta folosinţă, au ajuns să nu mai spună nimic, ci şi deplina capacitate de a da un sens profund estetic demersului său. Marea istorie a Columbiei este, astfel, împletită la tot pasul cu istoria, aparent mică, dar deloc mai puţin importantă, a familiilor din zonele defavorizate ale ţării, reprezentantul prin excelenţă al capacităţii umane de supravieţuire într-un univers ostil fiind, aici, Carlos Ginzburg.

Dacă marile modele literare ale lui Borges erau extrem de diferite, mergând de la proza lui Kipling şi până la creaţia marilor realişti ruşi, cele ale lui Armando Romero sunt legate, în principal, de literatura latino-americană şi de înaintaşii săi, de la Juan Rulfo şi Alejo Carpentier, la Juan Carlos Onetti, textele sale demonstrând, însă, şi raportarea implicită la structura polifonică a romanelor lui Thomas Mann sau la complicatele strategii narative ale lui William Faulkner. De aici preferinţa pentru un anumit tip de intertextualitate, dar care se individualizează profund în contextul mult discutat al postmodernismului faţă de maniera de a scrie practicată de autori precum Paul Auster sau Mario Vargas Llosa. Căci miza cea mai importantă a lui Armando Romero nu e, aici, doar aceea de a crea un complicat joc livresc pentru cititorii (iniţiaţi într-ale literaturii postmoderne sau nu), ci mai cu seamă de a da viaţă unor personaje ce recompun acea parte a Columbiei cel mai adesea absentă din coloratele şi îmbietoarele pliante turistice publicitare. O Columbie uneori dură, alteori crudă şi marcată de o violenţă de care pare incapabilă a se desprinde - de aici şi preferinţa personajelor din Cajambre pentru practicarea riturilor africane sau menţinerea credinţelor străvechi, înţelese, toate, drept unică speranţă de salvare din faţa prezentului prea puţin şi prea arareori blând cu fiinţa umană. Astfel, Arsencio, Elodia sau unchiul Segundo, excelent exemplu de personaj picaresc perfect adaptat realităţilor lumii contemporane, configurează un univers uman prin excelenţă viu, pe care, însă, în anumite momente, autorul îl îmbracă în haina marii poezii şi a lirismului de substanţă, fără a transforma romanul în poem în proză, ci demonstrând credinţa tuturor reprezentanţilor nadaismului că adevărata poezie îşi găseşte oricând locul pe tărâmul literaturii. Cu condiţia ca şi aceasta să fie adevărată, iar Cajambre, recentul roman al lui Armando Romero se dovedeşte a fi astfel de la prima şi până la ultima pagină.

*)Armando Romero, Cajambre, Consejo de Pola da Siero, Asturias, 2011