De la naţionalizare la deznaţionalizare

Autor: Lucian Vasilescu 14.09.2012

Acesta, din titlu, este drumul pe care l-a parcurs România, cu români cu tot, în ultimii 65 de ani, adică din 1947 până acum. Despre "naţionalizare" se scrie acum în cărţile de istorie; despre deznaţionalizare se scrie în tratatele internaţionale pe care le semnează tot acum România şi în legile/ ordonanţele comise de către Parlament sau Guvern.

Dacă în perioada în care în România era "naţionalizată" aveam un stăpân mare şi concret, vorba aia - "pipăibil cu mâna", acum, în epoca "deznaţionalizării" suntem la cheremul unei entităţi pe cât de "globale" pe atât de abstracte.

De altfel, nici nu mai suntem o ţară - suntem o piaţă. Iar pieţele nu au nici identitate, nici cultură, nici tradiţii, nici aspiraţii, nici istorie (a nu se confunda cu istoric, că asta au). Pieţele au doar "potenţial", iar acesta se măsoară în bani. Iar pe pieţe nu mai sunt popoare, cum erau odinioară în ţări, ci "jucători". Adică tot nişte entităţi abstracte, care valorifică în conturile proprii potenţialul pieţei. Ceilalţi, foştii locuitori ai vechiului concept de "popor", sunt contabilizaţi statistic la capitolul regn animal, subcapitolul umanoizi.

Când umanoizii ăştia mişcă în front şi riscă să destabilizeze piaţa şi să le strice jucătorilor schemele de joc, aceştia din urmă intervin decis pentru restabilirea "ordinii". Şi "jocul" continuă.

Cum spuneam, "pieţele" nu au identitate, nici cultură, nici tradiţii, nici aspiraţii, nici istorie. Pentru ca lucrurile să fie desăvârşite, ar fi bine, în folosul "jocului" şi al "jucătorilor", ca vechii locuitori ai actualelor "pieţe" să nu mai aibă nici limbă naţională. Astfel, recenta prevedere conform căreia, de anul viitor, proba scrisă la limba română nu va mai fi obligatorie la BAC este salutară. Eliminarea (şi) a probei orale la aceeaşi disciplină desuetă nu este decât o chestiune de timp şi de aşa-zisă "voinţă politică".