Corin Braga: „Îmi plac speculaţiile intelectuale, am o adevărată bucurie să descopăr lucruri noi şi să elaborez teorii despre ele”/ de Stelian Ţurlea

- Luiza Textoris este o fată căreia îi place atât de mult să viseze încât cade în capcana visului, îşi pierde puterea de a distinge între realitate şi coşmar. Ea devine captivă în universul inconştientului oniric. Am putut da glas, prin acest personaj, mai multor obsesii şi reverii ce se tot repetau, care m-au vrăjit şi câteodată torturat nopţi şi chiar ani întregi. De pildă visul de zbor. Luiza chiar prin asta îşi începe călătoria în lumea paralelă, prin tentaţia de a da tot mai multă coerenţă şi stabilitate viselor în care învaţă să zboare, iar mai apoi de a transpune această experienţă în lumea cotidiană. Aşa va intra într-o stare de somn paradoxal, în care se comportă, nu doar atunci când doarme, ci şi atunci când este trează, ca şi cum ar visa. Mi-aduc aminte că, pe când eram copil, mi se întâmpla să mă trezesc noaptea, să merg în biblioteca tatălui meu care lucra, şi să mă aşez pe canapea. Nu cred că eram somnambul, eram cumva conştient de faptul că dorm, fiindcă îl rugam să mă trezească. În orice caz, senzaţia că nu te mai poţi trezi, ştiind însă acest lucru, mi s-a părut terifiantă. Luiza, personajul meu, va reuşi să se trezească, dar plătind un preţ şi mai mare, intrând în ceea ce am numit trezie paradoxală, o stare în care te comporţi şi atunci când visezi ca şi cum ai fi treaz. Ce se poate întâmpla în acestă stare poate fi mai înfricoşător decât somnul paradoxal. Dar, în fine, nu am de gând să povestesc romanul, nu este cazul.

Luiza Textoris face parte într-adevăr dintr-un proiect mai vechi, o tetralogie din care am publicat în anii 90 două romane, Claustrofobul şi Noctambulii. Au trecut cinsprezece ani de la publicarea ultimului dintre ele, dar asta nu a însemnat că am renunţat la proiect, ci doar că am avut nevoie de timp, de mult timp, pentru a mă repoziţiona în raport cu lumea imaginară. Am scris primele romane cumva din interior, din universul ermetic închis al coşmarului. Logica episoadelor a fost una onirică, fiecare scenă fiind atrasă de cea dinainte pe baza unor asociaţii specifice somnului. Mi-aduc aminte că, în timp ce scriam, visele pe care le avusesem în cursul mai multor ani deveniseră prezente în jurul meu, căpătaseră o luminozitate ce le scosese din uitare, aşa încât firul scrisului parcurgea de fapt amintirea unor vise trecute ce se îmbinau treptat într-o poveste. Aceste fire asociative au devenit romanele lui Anir Margus şi ale Adelei Vlaia. Poate că epica era prea absconsă, iar firul logic este greu de urmărit, dacă nu inexistent, poate că lumea lor era prea lipsită de contact cu lumea noastră. Aşa că mi-am propus ca în următorul roman să ies din tunelul visului, să-l descriu din afara lui, aşa cum se vede din lumea reală. Această schimbare de perspectivă nu a fost uşoară, de când eram copil asociasem scrisul cu fantazarea, încât repoziţionarea în lumea reală nu a fost doar o chestiune de stil şi de construcţie narativă, ci şi una de percepţie, chiar de motivare. A trebuit să descopăr sau să creez plăcerea de a scrie din interiorul realităţii, chiar dacă subiectul era tot visul, iar ţinta finală - spargerea graniţelor dintre vis şi realitate. A fost o gestaţie lungă, ca şi cum eu însumi ar fi trebuit să mă (re)nasc din uterul visului în lumea din afară.

- Se spune că proiectul dumneavoastră epic şi onirismul propus ar face parte mai degrabă din universurile virtuale postmoderne. Cât de adecvată este interpretarea aceasta?

- Lumile visului şi universurile virtuale pun sub semnul întrebării un mecanism sau instrument psihologic pe care nici filosofii clasici, nici neuroştiinţele moderne, nu au reuşit să-l elucideze: criteriul de certificare a realităţii. Ce anume ne face să avem certitudinea că ceea ce trăim este adevărat? Cercetările actuale pleacă de la premisa că acest criteriu este dat de relaţionarea directă, senzorială, cu obiectele lumii exterioare, şi se întreabă dacă simţurile noastre nu pot fi păcălite, dacă nu putem crea artificial toate semnalele perceptive necesare pentru ca mintea noastră să creeze o imagine a lumii echivalentă cu cea reală. Din cauza aceasta, lumile virtuale din literatura şi filmul postmodern au toate aceeaşi claritate şi coerenţă ca lumea din afară. Visul, în schimb, pare să suspende nemijlocit criteriul de certificare, încât nu mai simţim nevoia (sau nu mai avem posibilitatea) să înlăturăm întâmplările fantastice sau pur şi simplu neclare, lichide; în interiorul lui, toate lucrurile sunt egal îndreptăţite. Deoarece sunt fragmentare, izolate unele de altele, visele obişnuite nu au nimic ameninţător, nu ne tulbură certitudinea vieţii reale; atunci însă când sunt puse cap la cap şi capătă o continuitate, chiar un fel de coerenţă (deşi nu una logică), ele construiesc o viziune totală, care tinde să se substituie celei reale. Astfel pot lua naştere universuri onirice paralele, suprapuse sau întrepătrunse cu lumea noastră.

Faptul de a fi ieşit, eu ca autor, în Luiza Textoris, din interiorul matlasat al coşmarului, de a fi privit personajul din afara minţii sale nocturne, mi-a permis să văd şi jocul de universuri imbricate. Astfel, Luiza şi iubitul ei Fulviu, pentru a se proteja de pericolele visului prelungit, decid să îşi conceapă nişte dubli de vis, nişte alter egouri care să le ia locul în coşmarurile mult prea înghiţitoare şi înspăimântătoare. Iar aceşti dubli nu sunt alţii decât Adela şi Anir, personajele din primele mele două romane. Luiza Textoris poate fi citit fără nici o referinţă la ciclul Noctambulii, cititorul nu are nevoie să cunoască cărţile anterioare pentru a-l înţelege. Dar acest roman face posibilă o relectură a Claustrofobului şi a Hidrei, care apar acum drept coşmarurile coerente ale Luizei şi ale lui Fulviu, drept aventurile dublilor lor de vis. Atunci când Luizei sau lui Fulviu i se întâmplă ceva în realitate, câte o scenă din romanele precedente revelează reflectarea acestor întâmplări în oglinda monstruoasă a coşmarului (ceea ce nu înseamnă că realitatea însăşi ar fi mai liniştitoare...). Aş asemăna această telescopare a perspectivelor, dacă tot am vorbit de arta postmodernă, cu visele etajate din filmul Inception al lui Christopher Nolan (mă refer la structura sau arhitectura acestui film, nu la valoarea lui estetică).

- Pe toate siteurile în care sunteţi prezent reiese că sunteţi interesat de literatura comparată, arhetipologie, cercetarea imaginarului, psihanaliză şi psihocritică, mitocritică şi istoria religiilor. Care dintre acestea vă este mai apropiată de suflet?

- Nu am o preferinţă anume pentru vreuna din ele. Fiecare din ele şi toate mă interesează fiindcă oferă chei pentru partea fantastică a lumii, pentru sufletul nostru nocturn. Am încercat chiar să îmbin aceste discipline şi metodologii într-o cheie hermeneutică complexă, în care, în loc să alterneze sau să se excludă, să se completeze şi lumineze reciproc. Aş compara abordarea aceasta plurifocală cu dispozitivul folosit de oculişti pentru a determina dioptriile necesare pentru fabricarea unor ochelari. Mi-aduc aminte că un astfel de doctor mi-a pus nişte ochelari speciali, care aveau în dreptul fiecăruia dintre ochi un set de lentile rabatabile, cu dioptrii diferite. Punându-mă să mă uit la un tablou, doctorul cobora sau ridica pe rând tot câte o lentilă, până când determina pentru fiecare din ochi dioptriile necesare. Aşa îmi imaginez că funcţionează şi dispozitivul meu interpretativ. Pe panoul din faţa mea se află marea literatură a lumii, de la miturile cele mai vechi la literatura actuală, ce se cere citită, descifrată. Pe ochi mi-am aşezat instrumentul optic pe care mi-l oferă profesiunea mea de filolog şi literat, cel al literaturii comparate, cu toate anexele sale, istorie literară, critică şi teorie literară, estetică etc. Auxiliar, pe ochiul din dreapta pot să cobor diferite lentile care ţin de istoria religiilor, mitocritică, mitanaliză, arhetipologie, pentru ca ele să-mi desluşească viziunea specifică prin care autorul şi publicul său din perioada respectivă reflectau lumea. Pentru miturile homerice sau tragedia greacă cobor lentila religiei greceşti, pentru literatura medievală teologia creştină, pentru Renaştere sistemele gândirii oculte, pentru modernitate religia nietzscheeană a neantului etc. Pentru a o înţelege, fiecare operă, mai ales cele mai depărtate de noi în timp, cu care nu împărtăşim în mod spontan un Weltanshauung comun, are nevoie de o asemenea grilă de imagini şi concepte, care alcătuiesc Weltanshauungul epocii respective. În mod simetric, pentru metaforicul meu ochi stâng dispun de un alt set de lentile, de psihologie, psihocritică, psihanaliză. Dacă lentilele din partea dreaptă îmi reconstituie orizontul imaginar colectiv şi conştient în care fiecare curent şi scriitor îşi plasa opera, lentilele din partea dreaptă îmi permit să intru în mecanismele abisale, inconştiente de creaţie.

- Aţi publicat mult, dar operele de ficţiune sunt dominate de cele de cercetare şi eseu. Profesorul se impune în faţa literatului propriu-zis?

- Diferenţa este doar cantitativă. Studiile vs. romanele, cercetarea raţională vs. proza hrănită de oniric şi fantastic, sunt două laturi, faţa şi reversul meu ca persoană. Fără vreuna din ele m-aş simţi sărăcit, amputat. De altfel, nici nu cred că aş putea funcţiona doar în una din dimensiuni. Desigur, există perioade în care mă dedic mai îndelung unuia din domenii, şi atunci public mai multe cărţi fie de eseu, fie de proză, dar pe urmă vine un moment în care partea lăsată în umbră sau ignorată îşi cere drepturile. Cu cât fac mai multe cercetări teoretice, cu atât lumea începe să mi se pară mai searbădă. Îmi plac speculaţiile intelectuale, am o adevărată bucurie să descopăr lucruri noi şi să elaborez teorii despre ele, dar această activitate pare să-mi ocupe şi să-mi satisfacă doar un etaj al sufletului. Arhitectura ideilor devine la un moment dat şubredă dacă lava mai adâncă a imaginilor şi sentimentelor, cu scintilaţiile lor magice, începe să se stingă. Cu ea se stinge parcă însăşi bucuria de viaţă.

- În unele dintre cărţile dumneavoastră, mai ales, de pildă, "Psihobiografii", analizaţi creaţia unor scriitori foarte diferiţi, români sau străini, folosind psihanaliza ca pe o unealtă a unui instrumentar hermeneutic mult mai larg. Descoperirile şi concluziile la care ajungeţi schimbă cumva şi percepţia încetăţenită despre respectivii scriitori? Credeţi că metoda se va impune? Sau totul se limitează la a demonstra că resursele conceptuale ale psihanalizei sunt departe de a fi fost epuizate?

- Nu sunt un militant al psihanalizei, nu sunt înregimentat metodei. Dar e adevărat că operele lui Freud şi Jung m-au fascinat, fiindcă îmi ofereau instrumente pentru investigarea sufletului. Cred de altfel, şi am spus-o şi în altă parte, că psihanaliza are meritul de a fi creat un nou limbaj şi o nouă panoplie de concepte pentru analiza inconştientului uman, într-o epocă, cea modernă, în care metodele tradiţionale (spovedania, meditaţia mistică, transele şamanice, tehnicile de interiorizare etc.) îşi pierduseră puterea explicativă şi transformatoare, odată cu declinul religiilor. Psihanaliza a creat un limbaj (cvasi)ştiinţific acceptabil pentru omul modern, care altfel rămânea fără mijloace de autoinvestigaţie interioară. Astfel încât, chiar dacă majoritatea axiomelor "tari" ale psihanalizei (pansexualitatea, complexul Oedip etc.) ar fi deconstruite, ea tot ar rămâne drept creatoarea unui discurs capabil să ilumineze profunzimile inconştientului. În acest fel folosesc şi eu psihanaliza: nu pentru a demonstra, prin opere şi scriitori, validitatea vreuneia din teoriile sale, ci pentru a valorifica şi ilumina, cu instrumentele ei, subteranele operelor şi labirinturile psihice ale creatorilor lor. Dacă această abordare poate să spună lucruri noi despre Lucian Blaga, Leonid Dimov sau Ernesto Sábato, ca să iau câteva din figurile analizate în Psihobiografii, asta doar cititorii pot să decidă.

- Câteva dintre cărţile dumneavoastră apărute în Occident au fost intens comentate şi considerate performanţe intelectuale de amploare, aş aminti doar "Le Paradis interdit au Moyen Âge". De ce credeţi că studiile dumneavoastră nu au aceeaşi audienţă şi la noi? Sunt prea specioase? Nu este publicul pregătit? Lipseşte din cultura noastră o aplecare spre asemenea teme?

- Ca să fie receptate, ar trebui în primul rând să fac eu însumi efortul să le traduc. Or, simt că sunt într-o perioadă fastă a vieţii mele de cercetător, aşa încât prefer ca, în timpul cât aş traduce un volum în română, să scriu jumătate dintr-unul nou în franceză. Când voi epuiza proiectele în curs, şi poate mă voi dedica mai apăsat "feţei întunecate a lunii", adică prozei, sau poate altor lucruri, voi avea timp şi de tradus. În ce priveşte receptarea, nu aş şti să mă pronunţ (şi nici vreau să dau curs vreunui sentiment de frustrare, în genul acuzelor pe care Adrian Marino le aducea criticilor literari de la noi, prea puţin interesaţi de erudiţie). În cărţile publicate până acum în Franţa am urmărit o temă foarte largă, cea a locului ideal pierdut sau intangibil (de la grădina Edenului la antiutopii), dar apelând ce e drept nu doar la texte importante, literare şi religioase, ci şi la texte "specioase", necunoscute, câteodată nereeditate de câteva secole bune încoace. Nu sunt aşadar cărţi care abordează şi elucidează punctual câte o temă de medievistică, de secol XVII sau XVIII, aceasta este sarcina specialiştilor în perioadele şi domeniile respective cărora nu încerc să mă subtitui, ci cărţi de sinteză, care urmăresc evoluţia viziunilor despre lume şi biografiile unor idei şi teme de-a lungul civilizaţiei europene. Dacă, dincolo de erudiţie, ele ar reuşi să spună mai multe lucruri despre reprezentările colective şi despre arheologia culturii, atunci aş spune că mi-am atins scopul nu doar de comparatist, ci şi de pasionat al imaginarului nostru, al tuturor.