Opinie Adrian Vasilescu: Undiţa şi peştele din lac

Un cunoscut proverb chinezesc, invocat din când în când în dezbaterile publice de la noi, dar nu atât de des cât ar fi nevoie, acela privind flămândul căruia nu-i înţelept să-i dai peşte ca să-şi astâmpere foamea pentru că după ce-l va mânca va flămânzi din nou, ci să-i dai o undiţă şi să-l înveţi să pescuiască, poartă în sine sâmburele unui program de restabilire a echilibrului între constrângerile economico-financiare şi imperativele sociale.

Sigur, au existat, există şi vor exista mereu familii în necaz, oameni defavorizaţi şi logica socială face obligatorie ajutorarea lor. Dar logica economică ne obligă să deschidem ochii şi să vedem că banii şi, în general, avuţia, fie ea întinsă ori restrânsă, nu cad din cer. Iluzia "mesei gratuite" e o capcană. Ajutoarele sociale sunt plătite cu bani ajunşi la buget din munca altora. Ca să evit vreo confuzie, notez că pensiile nu sunt cuprinse în capitolul ajutoare sociale. Pensionarii dispun de o creanţă obţinută de la stat prin munca din anii lor de activitate.

Problema-problemelor e însă alta: bunăstarea întregii societăţi. E greu de obţinut şi pe deasupra e scumpă. Dar riscul - în cazul în care societatea noastră nu se va angaja în efortul cerut şi nu va accepta să plătească preţul - e crucial. Pentru că nimeni nu va plăti preţul în locul nostru. Şi nici bani din economisirea altor ţări, care veneau aici şi stimulau bunăstarea pe datorie, nu mai vin ca altădată. Şi totuşi astăzi, în mediul românesc, gândul multor politicieni şi al multor concetăţeni ai noştri zboară spre mitul Anei lui Manole. Într-un moment de răscruce, când zidurile ridicate ziua se năruiau noaptea, Manole nu s-a autozidit, ci şi-a zidit soţia. Legenda e fără echivoc: nici pentru Manole şi nici pentru meşterii lui nu era niciun pericol că li s-ar putea cere să se sacrifice ei; cel lipsit de noroc urma să-şi sacrifice iubita. Nici astăzi legenda n-a murit: ne întâlnim deseori cu o astfel de mentalitate - să plătească altcineva "masa". Ceea ce nu-i tocmai simplu, căci în continuare în lac e prea puţin peşte.

Şi mai e ceva: peştele cu pricina e de apă stătută. Vreo două sau poate chiar trei milioane dintre concetăţenii noştri au renunţat să-l mai primească aici, sub formă de ajutoare sociale sau de stipendii, şi nu au mai aşteptat nici undiţe să şi-l pescuiască singuri. Au plecat să pescuiască în apele repezi din Europa sau din lumea largă. Alţii, cu spirit întreprinzător puternic, au rămas în ţară şi se străduiesc să lărgească albiile apelor repezi de la noi. Lângă ei au venit şi întreprinzători străini, cu capital, cu management, cu iniţiativă. Dar o mare parte a societăţii nu înaintează în niciun fel. Adunată în jurul apelor stătute, cu peşte puţin şi lenevit, această majoritate în aşteptare e dominată de un singur gând: cum "să se descurce".

Eroare fatală. Noi am ajuns în coada Europei în ceea ce priveşte nivelul de viaţă fiindcă partea pasivă a societăţii, inventivă totuşi, caută diferite combinaţii originale ca "să se descurce" în loc să meargă pe drumurile verificate deja de istorie. Unul dintre drumurile "clasice" fiind competiţia. Cel mai puternic antidot împotriva lenei economiei. Într-un climat competiţional, cele mai multe companii ar fi produs şi ar produce în continuare bani sănătoşi, ca să stimuleze un consum sănătos. Pentru a stimula mai departe o producţie sănătoasă de bunuri şi de servicii. Românii nu vor atinge însă acest ţel până când nu vor înghiţi, cu lingura, un medicament ce li se pare celor mai mulţi teribil de amar: concurenţa. Abia după acest moment ar putea urma timpul doi, cel aducător de bunăstare.