Proze-liţe (V). Regina ostrogoţilor/ de Anamaria Smigelschi
La 15 ani eram o obrăznicătură creaţă şi pistruiată, elevă în anul doi la Şcoala Medie de Arte Plastice, proaspăt înfiinţată în localul vechii şcoli de gospodărie Robescu, o clădire lată, cu patru clase enorme, vizavi de catedrala Sf. Iosif, într-o curte cu bustul ctitorului în centru. Odată cu clădirea se înfiinţase şi ultima generaţie de eleve, proastele proastelor, fete înstărite de la ţară, peste care s-a supraadăugat o şleahtă originală de copii de oraş cu aspiraţii şi ifose de mari artişti. Un vajnic comitet de părinţi contribuia la edificarea aşezământului, colaborând cu corpul didactic, un director, un secretar, într-atât de entuziast, că dormea în şcoală, şi câţiva profesori de măestrie şi de cultură generală.
Cam multe ore de atelier (e neproductiv să ţii în faţa şevaletului, trei ore fără pauză pauză, un ucenic care nu se poate concentra mai mult de 25 de minute) şi cam puţine de carte, în afară de istoria artei şi de anatomie artistică. Asta făcea din şcoală un fel de mini-institut de belle arti. Eram singurul copil din clasă care putea să scoată un radical, că făcusem un an de liceu teoretic, şi care ştia ceva latină de la biserică.
Văzând producţiile scolăreşti de grafică, ilustraţii, afişe, coperţi, la expoziţia primului an al Ioanei, deja elevă la ceramică, Mami a hotărât: "Asta e profesia pentru tine!" Îl tocmise pe dl. director Schobel să nu mă primească decât dacă merit cu adevărat, am dat examen şi am intrat direct în anul doi.
Într-o miercuri, colega mea Matac Ileana zice:
- Tu ştii că după-masă se dă admiterea la teatru, la Şcoala Populară de Artă? Hai şi noi!
Eu aveam, deja, o importantă carieră artistică şcolară, am avut mereu profesori cu gustul spectacolului. Pe scena din holul şcolii elementare 30 fete (azi Liceul de informatică) transformată într-un fel de ateneu popular, dna Ciudin, profesoara de gimnastică, organiza somptuoase serbări, cu mare succes de public. Într-o clasă alăturată, Mami în chip de creatoare de costume şi cabinieră principală, cu teancuri de haine, funde şi ace de siguranţă, stătea pregătită să mă schimbe în 30 de secunde, căci figuram în toate numerele programului, de la cor la dansuri, gimnastică ritmică sau piese de teatru. Îmi făcuse o pijama ca o rubaşcă cu nădragi bufanţi, o căciulă cu fundul de saten şi cizme roşii cu care tropăiam îndrăcite cazaciocuri, într-un montaj muzical literar după Puşkin, printre lebedele gătite în rochii de tifon şi ciocuri galbene de carton, străluceam ca un star în vestmântul meu de prinţ cu mantie de catifea cu arabescuri aurii, pană de struţ şi cuţitul de tort cu mâner de argint atârnat la brâu.
Am continuat să joc travestiuri chiar şi la liceul de artă, deşi aveam colegi aproape bărbaţi. Profesorul de română Şapse Sebastian (răspândise un zvon că ar fi văr cu marele scriitor) ne purta în turneuri duminicale pe la fabrici şi uzine, de unde agoniseam pentru şcoală planşete, bănci şi şevalete. De la I.O.R. ne-am ales cu un epidiascop, care mai era încă în funcţie când, după ani, copiii Ioanei au învăţat istoria artelor cu acelaşi profesor, Nicolau Marin Golfin, zis Guguloi.
Într-o duminică, aveam febră mare, Bebe, mătuşa mea cu ochi albaştri, văzându-mă cu geamantanul pregătit pentru deplasare, m-a compătimit:
- Sărmana fetiţă, cum trebuie ea...
- Poate că ei nu-i place, a mormăit Ioana.
Am făcut şi un grup muzical specializat în muzica popoarelor, patrufetiţe şi Done (reputatul grafician de azi, Done Stan, ultrapremiat, în ţară şi în lume), un băieţel cu genunchii zdreliţi sub pantalonii scurţi din stofă de palton, subţire ca un sparanghel deşi purta maiou, cămăşuţă în pătrăţele, vestă de lână şi sveter sub puloverul bleu cu fermoar la gâtuţ, într-atât de naiv încât pusese pariu cu mine că turnul din Pisa a fost construit gata înclinat. Cântam Guatemala tiera linda, Tanahaircu Indonezia sau Bella ciao, ciao, ciao până când sopranului a început să i se schimbe vocea şi prins să ragă ca un măgar. Am încercat fără el, dar am fost huiduite: D O N E, Dooone , să vină D O N E!!! aşa că a fost reprimit în ansamblu dar ca mim, mişca din buze fără glas.
Deci, când mi s-a propus să merg la admitere, am acceptat imediat. Direct de la şcoală, fără să anunţ acasă, am ajuns pe Batiştei într-un local mare, am bâjbâit pe culoare până la un secretariat unde am aflat, cu tristeţe, că dau examen doar unii care făcuseră cursuri de pregătire încă din august. Am mai deschis câteva uşi şi am dat de un amfiteatru plin de lume, ne-am strecurat înăuntru şi ne-am aşezat pe două locuri libere, departe una de alta.
Pe scenă a apărut un juriu: Maestrul Bumbeşti, un bătrân frumos cu chică albă şi şal lung de mătase, o secretară cu un braţ de dosare şi un june înalt şi volubil.
- Cine mai e pentru examen să dea din mână-n mână numele pe un bilet. M-am obrăznicit şi am trimis şi eu o fiţuică.
Au început să se perinde pe scenă aspiranţii, adulţi de toate felurile, vorba cântecului muncitori şi ţărani, cărturari şi ostaşi, recitau cu trăire intensă poeme de A. Toma sau Maria Banuş, versuri mobilizatoare însoţite de gesturi elocvente, inimă, cer, adâncuri, viitor...
Mă uitam cu gura căscată, când m-am auzit chemată. M-am strecurat printre genunchii oamenilor şi m-am căţărat pe scenă. Un fior de voioşie s-a simţit când m-am prezentat, când am spus cum mă cheamă, câţi ani am şi la ce şcoală umblu.
- Ce-ai pregătit ?
- Păi, nimic...
- Atunci, ce ştii?
- Orice.
- Zi ceva !
- Ăăă... Regina Ostrogoţilor de George Coşbuc.
Mi-am potrivit un glas de bas-bariton, tabagic şi lugubru:
"Jalnic vâjâie prin noapte
Glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri,
Repezi fulgerele cad.
............................................
Şi râdeai că lumea plânge
Când de barba lui căruntă
Spada ţi-o ştergeai de sânge, etc...etc..."
şi am încheiat în trombă. O linişte stupefiată s-a întins peste public.
- Mai zi altceva!
Mi-am potrivit alt glas, subţirel şi sprinţar şi am povestit-o pe Fatma, frumoasa fată / A marelui Ben Omer califul din Bagdad. Cu Nin Musa, rob din Yemen.
Am terminat cu mânuţa la gură:
"Acesta-i? Şi fata se-apleacă puţintel
N-a fost acesta, tată, să nu loveşti în el!"
Mare veselie s-a stârnit în sală când am întrebat dacă am nevoie de acordul părinţilor...
Secretara a anunţat că rezultatele se dau la pauză şi junele volubil a început un expozeu despre teoria teatrului după Stanislavski: Munca cu sine însuşi în procesul de trăire scenică.
Mă uitam cu respect la cursanţii care scriau pe genunchi cu mare sârg, eu caiet nu aveam, ascultam şi nu înţelegeam nimic.
În pauză, s-au afişat 7 admişi cu mine cap de listă.
La un asemenea succes, m-am simţit obligată să stau şi la ora următoare: Munca cu sine însuşi în procesul de întruchipare.
Am ajuns acasă pe la 10 jumate, plină de mândrie cum intrasem eu la Facultatea de Artă Dramatică.
- G U R R A! Nici vorbă, vezi-ţi de şcoală!!
Pe la Crăciun, ne-am dus la Teatrul Armatei cu profesorul de istoria artei, Nicolau Marin Golfin, zis Guguloi, se juca "Vlaicu Vodă" la care dânsul fusese consilier. Aşteptând în hol, mă vede Maestrul Bumbeşti, cu plete albe, şal lung de mătase:
- Ce mi-ai făcut, duducuţă, ai dispărut!
- Păi, nu m-au lăsat de-acasă...
- Eh, nu te-au lăsat de acasă, a repetat, înduioşat, maestrul.
Şi, uite aşa a pierdut teatrul românesc o nouă, virtuală, Bulandra...
***
Într-o vară, la Vama Veche, un înotător speriat s-a trântit pe nisip murmurând ruşinat:
- Am auzit, în larg, nişte sirene schimbându-şi reţete italieneşti de vinete...
În largul mării, vorbele se aud altfel, răsună şi se răspândesc pe suprafaţa apei când e lină, se ascund ori se afundă în valuri, se rostogolesc către mal sau se întind către orizont după cum bate vântul, se ridică şi coboară în altă parte, răsturnate din cer. Spun asta dintr-o vastă experienţă, căci noi eram sirenele, eu cu Mia, sau cu Dana Borşan, pianista cu acelaşi nume, sau cu Lala, profesoară de franceză şi bunică. Noi facem lungi şuete înotând până departe, de se vede capul Caliacra şi malul românesc până la Saturn. Ca să nu avem discuţii, ne înscriem într-un caiet la Salvamar cu nume, adresă şi cod numeric personal, că, adică, ne înecăm pe proprie răspundere şi să nu vină să ne salveze cu forţa.
Într-o zi din vara asta, vorbele răsunau metalic, cu ecou. M-am pornit să recit "Regina Ostrogoţilor" cu glas cavernos:
"Jalnic vâjâie prin noapte
Glasul codrilor de brad...
...E regina ostrogotă
Dar în turn aici e roabă....
....
In tacerea din odaie
Intră cruntul Theodat...
....
Şi-a nvârtit pumnalu-n carne
Ca să scurgă viul tot....
....
Şi pe clţuroasa stâncă
Ho-ho-tind a-mpins cadavrul
În prăpastia adâncă!"
....Şi, şi. Blanc! Cum e mai departe? Cum? Mă chinui pe mal un timp, nimic! Dau telefon acasă, ca în copilărie. Când nu ştiai cine a învins la Trafalgar sau cum îi zice la dovlecel pe franţuzeşte, dădeai telefon acasă. Răspunde Ioana.
- Ia zi, cum se termină "Regina ostrogoţilor"?
- Jalnic vâjâie prin noapte...
- Nu, nu începutul, după ce o aruncă în prăpastie pe Amalasunda..
- Stai, că nu pot chiar aşa! Te sun îndată.
- Ţrrr.
"Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt.....urlet de mormânt...negrele blesteme... haotic...ţara toată... tot poporul ostrogotic...stop, şi... Şi... blanc!"
Întreb pe unul, pe altul, în stânga în dreapta, trezind stânjeneală printre intelectuali:
- Tu ştii, cumva, cum se termină "Regina ostrogoţilor"? Nimic!
Ne întoarcem la Bucureşti şi aflu în poşta electronică situl www.dacoromanica.ro cu toată literatura română scanată.
Ia să vedem, G. Coşbuc, "Balade şi idile", hopa şi REGINA OSTROGOŢILOR. Îmi apare pagina cu ortografia secolului 19 :
"...Ţara toată, tot poporul ostrogotic.
Theodat, tu râzi, dar moarta
Cea lipsită de sicriu
Îşi va răscula poporul
Să te sfâşie de viu!!!"
În sfârşit! Măi, să fie, cum am aflat eu asta tocmai acum, după referendum, când suntem mobilizaţi de la televizor, din stradă, de pe uriaşe bannere, tot poporul, ţara toată, să ne sfâşiem de viu tiranul. Cine a zis că istoria se repetă?!?