Cutia Pandorei. Elada sau Poveşti de familie (În căutarea obârşiilor) – II/ de Mihail Gălăţanu

GOLDSMITH ŞI TATĂL MEU

Jimmy Goldsmith a murit la 64 de ani.

Tatăl meu trăia pe atunci.

Cred c-a citit prin ziare.

A scris în "România Liberă".

De fapt, taică-meu nu prea citeşte "România Liberă". E pensionar. Şi i-a mai şi slăbit, dramatic de tot, vederea. Vede doar cu un singur ochi - cum o mai fi văzând şi cu ăla, cu chiu, cu vai.

Una la mână că nici că n-are bani, dar adevărat e că şi nu prea se omoară el după ziarul ăsta.

El citeşte mai mult "Adevărul", ziarul de "castă", cel al pensionarilor.

Chestia asta mă cam înfurie, dar n-am ce face: îl las în legea lui.

La urma urmei, ce, dacă citeşte "Adevărul"?

Sunt atâţia tâmpiţi care dezleagă integrame.

Treaba lor.

Jimmy Goldsmith a murit la Marbella.

Marbella e o staţiune balneară.

Pun pariu că nici n-o găseşti uşor pe hartă.

Aşa a intrat şi ea în istorie.

Stirea a fost distribuită de Agenţia France Presse.

În fond, Marbella trebuie să însemne mare, frumoasă.

Jimmy Goldsmith a murit intr-un loc unde marea e frumoasă.

Ar fi o consolare.

Sigur, Marbella e undeva în Spania, în Andaluzia, mai exact.

Între Gibraltar şi Malaga.

Chiar pe unde au case de vacanţă cluburile cu renume, gen RCI - şi pe care le închiriază în time-sharing. Să mori în vacanţă nu e chiar cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. Goldsmith agonisise, la viaţa lui, vreun miliard de dolari şi ceva peste.

El a făcut-o pe omul politic, dar şi pe ecologistul scrupulos. Era un om din bucăţi: tatăl era un fel de neamţ, mama franţuzoaică.

Fusese educat în Marea Britanie, la Eton.

Avea dublă cetăţenie.

Cochetase - de trei ori - cu căsătoria.

Femeile îi turnaseră sase copii. James Michael Goldsmith a câştigat, la şaptesprezece ani, vreo opt mii de lire sterline, la bursă.

Deşi băgase "în afacere" doar un capital de 7 (şapte!) lire sterline.

Nu am avut, în viaţa mea, mai mult de 200 de lire sterline în mână.

Tatăl meu nici nu ştie cum arată lira.

Îl pot păcăli uşor, arătându-i un şiling - sau un penny.

Reşedinţa lui favorită, scriu ziarele, era la Paris.

Nu, nu a tatălui meu, a lui James Michael.

Prima lui soţie i-a dăruit o fetiţă.

A murit la naştere.

După ce i-a murit prima soţie, James Michael a venit în Franţa.

Ceea ce-şi aminteşte lumea despre el este că avea un Boeing cu două paturi.

Îl înţeleg: toată viaţa am tânjit după un bordel zburător. Un bordel obişnuit cred că n-are nici un farmec pentru mine.

Tatăl meu n-a fost niciodată până la bordel.

Clasa muncitoare desfiinţase bordelurile încă de pe când avea el vreo treisprezece-paisprezece ani.

Nici nu i-ar fi plăcut, probabil, da' oricum prietenii lui Dej, ai Anei Pauker nu l-ar fi întrebat. Nu l-au întrebat nici la colectivizare. Şi, în general, nu l-au întrebat niciodată ce părere are. Nu l-au întrebat chiar nimic.

La douăzeci de ani, Jimmy o răpeşte pe Isabel Patino, fiica regelui cositorului.

Tatăl meu n-a avut posibilitatea să verifice chestia asta. Dar a lipit, vreme îndelungată, cu cositor.

Aşa scriu ziarele: despre răpire..

Ziarele din vremea aceea nici nu ajungeau la noi.

La noi, în '54 era încă doliu după moartea (sau, cine ştie, poate după naşterea?) "părintelui popoarelor".

Tatăl meu n-a ştiut nimic despre Goldsmith.

Jimmy avea o copleşitoare reşedinţă la Richmond, undeva prin Londra.

Era vecin cu Mick Jagger şi Jerry Hall.

Dar cel mai mult şi mai mult îi plăcea la Paris, unde cumpărase un palat pe malul Senei.

Sena nu l-a văzut niciodată pe taică-meu.

Timp de un an de zile, m-am întâlnit aproape zilnic cu ea.

În Anglia, reşedinţa Ormeley Lodge măsura cât un parc natural de două hectare.

O dată cu emiterea legii fondului funciar, taica-meu urma să împartă cele 3,5 hectare moştenire de la "bătrânu-său" împreună cu cei şase fraţi şi surori pe care-i avea.

Fraţii lui s-au gândit că-i mai bine să nu-i dea nimic.

Să-l şunteze.

Taică-meu a luat măsuri drastice: n-a mai vorbit cu nici unul din ei.

Nici ei n-au mai catadicsit să treacă pe la noi. Ei au şi mai cam murit între timp. Toate generaţiile se duc.

Oricum, pot spune ca familia Gălăţanu nu datorează nimic familiei Goldsmith.

Reciproca nu e valabilă.

GHEORGHE A' LU' GHEORGHE.

FAMILIA MEA AVEA O LIMITATĂ IMAGINAŢIE DE FAMILIE

Pe Tatăl Tatălui meu îl chema Gheorghe. Nume simplu. Nume răspândit. Foarte des şi în familia mea.

Dovadă că familia mea din partea tatălui nu prea avea multă imaginaţie în născocirea numelui.

Sau, poate, pur şi simplu, nu-si bătea capul cu chestii dintr-astea.

S-a mai născut unu'?

Foarte bine.

Să nu mai pierdem timpu' - să nu mai pierdem mult timp - şi să-l numim, de îndată, Gheorghe. Alţii îşi trec şi îşi petrec întreaga viaţă căutând un nume pentru copilul lor, care chiar nici n-are de gând să li se nască în viaţa asta.

Ai mei, cei din partea tatălui, au fost ţărani.

Aveau o groază de treabă, nu-şi permiteau să irosească vremea.

Când eşti ţăran, your schedule is very tight.

Ba un arat, ba un semănat, ba un treierat by air mail.

Eşti cam mereu pă poşta pneumatică, cum s-ar zice.

Aşa că taică-miu era un Gheorghe a' lu' Gheorghe, din lungul şir de Gheorghe a' lu' Gheorghe pe care l-a numărat familia mea. Şi s-a dovedit un Gheorghe destoinic.

Din când în când, e drept, mai schimbau.

Tatăl bunicului Gheorghe a fost străbunicul Constantin.

Da' tatăl străbunicului Constantin, adică străbu-străbunicul Constantin, tot Constantin se numea, după câte-şi mai aduc aminte fraţii mai mari ai lui tata că le-ar fi spus bunicul Gheorghe, pen' că acte şi dovezi despre asta nu prea exista.

Ai mei nici nu prea au simţit nevoia.

La un moment dat, chestia asta cu numele pruncilor cerea oarece efort de imaginaţie.

Pen' că tata a mai avut şapte fraţi, au fost opt de toţi.

Iar bunicu' Gheorghe a mai avut şi el, la rândul său, alţi unsprezece fraţi, adică doisprezece de toţi, ar fi putut fi uşor apostolii cuiva, p-atunci dacă, io ştiu, căutai apostoli, era uşor să-i găseşti, nimereai în sat cu părinţii bunicului Gheorghe şi băteai la poartă şi-i întrebai: alo, n-aveţi, din greşeală, vreo doisprezece apostoli, să nu cumva să-i mai trezesc, acum, în puterea nopţii, şi pe ceilalţi de-alături?

Cu doisprezece fraţi nici nu prea te plictiseşti. Douăsprezece guri de hrănit, douăsprezece guri de ciripit.

O lume întreagă stă într-un singur pântec.

REZERVA DE NUME.

AGONISEALĂ DE FAMILIE

Şi nimereai cu siguranţă bine, pen' că aveai doisprezece discipoli la dispoziţie dintr-un singur foc.

Aşa că, vedeţi dumneavoastră, aici îţi trebe ceva-ceva rezervă de nume.

Ceva-ceva agoniseală, batăr cât ar fi negru sub unghie, o agoniseală de nume.

Cevaşilea efort, să-i cam botezi pe toţi, sa le dai nume creştineşti.

Aşa că era pardonabil dacă mai scăpai câte doi Constantin, vreo doi Gheorghe…

Asta e…

Şi asta era ca asul din mânecă: uiţi ce nume să-i dai, eşti impas, hop numele tău: Gheorghe, Constantin.

Pe fraţii lui tata i-a chemat: Vasile, Ştefan, Ioana, Vasilica (tot Vasile la puterea a doua!), Gheorghe, Panait, Vanghele, Costică.

Iaca poznă, un Constantin exista şi aici.

Cred ca sunt primul Mihail din familie, familia nu prea avea drăgan la numele ăsta, era un nume cam prea greu, cam prea elaborat.

Acum, familia mai are nume grele: de pildă, Diana, Cristian, Smaranda.

De la moşii mei nici nu sunt sigur dacă moştenesc uşurinţa în luptă.

Ochi albaştri nu prea au fost la mine în familie, iar înguşti nici atât.

Familia mea a avut parcă o singura pereche de doi ochi căprui-spre-negri, bovini.

Mari cât crucea susoiului.

Bunicul Gheorghe va fi fost, pesemne, înfricoşat că s-a născut în familia asta peste care, la vremea aceea, apăsa, parcă, un blestem.

Acu', cred, blestemu' s-a exorcizat.

Care cum se năştea în familia lui Gheorghe, murea.

De asta, pesemne, le şi repetau numele.

Care cum venea pe lume o şi ştergea înapoi, pe lumea aialaltă, înfricoşat, probabil, de ce vedea pe asta.

Care cum se năştea, n-apuca mult să trăiască şi dădea ortu' popii.

Aşa s-a întâmplat cu cei unsprezece fii şi fiice ai lui Maxim/ Macsân Constantin, poştaş - sau, cum se mai zicea, călăreţ cu schimbu' - şi ai Ilincăi.

Avea şi de ce, probabil.

Toata lumea îl ştia mare muieratec, aşa că nu e exclus ca vreo muiere căreia îi fripsese zilele şi inima să-i pună ulcica, să se răzbune în felul ei surd, vrăjitoresc.

Nici n-o condamn prea mult, deşi asemenea lucruri sunt de condamnat; şi-a făcut şi ea dreptatea ei, cum a putut.

Oricum, lui Constantin Maxim îi era frică să nu-l omoare.

Toata ziua se ferea de cineva.

De cine?

Asta nimeni n-a putut s-o ştie.

Nici măcar copiii lui.

Care toţi mureau, care cum împlineau 18 ani, crăpau, spre jalea părinţilor şi rupând inima bunicii Ilinca.

Toţi unsprezece, înaintea bunicului Gheorghe.

Nici unul n-a trecut de douăzeci de ani.

Nimeni nu ştia ce au, ce li se-ntâmplă.

Toţi se văitau de plămâni, deodată, ca din senin, boleau şi boleau până mureau şi-i ducea bunica Ilinca la groapă.

Bărbatu-său era urât şi de bărbaţi, nu numai de femei.

Ca poştaş, ori călăreţ cu schimbu', se-ntâlnea mereu cu datornicii şi trebuia să-i someze să plătească, el era un fel de perceptoriu' şi de impozite către stat, aşa că-i uşor de înţeles de ce îl ura pe el toată lumea.

Când apărea el, parcă vedeau pe Moartea.

Da' nici n-avem prea mulţi care să fi văzut moartea - şi să se şi fi întors. Aşa că şi ei doar îşi închipuiau. Doar se prefăceau că dansează cu Moartea.

Şi Moartea era umbra şi aripa umbrei pe mobilele casei, în luciul lor închis, negru, aproape lugubru. Şi Moartea secera spornic la el în casă. Gheorghe a fost singurul care a trecut de optsprezece ani şi, apoi, de douăzeci, liniştit, ca şi cum asta i-ar fi fost soarta: să treacă, nepăsător, de vârsta asta.

A trecut nepăsător şi de şaptezeci.

Nu s-a plâns niciodată de plămâni.

A murit din cauza băuturii, a avut, deci, se poate spune, o moarte frumoasă.

Ca moartea albă. Deşi preferinţa sa se îndrepta către vinu' roşu, sec - şi foarte tare, al locului, făcut chiar din via sa de "sub mal".

Gheorghe a fost biruitorul la mine-n familie.

A-nvins moartea, blestemul familiei, tuberculoza.

Din volumul în pregătire la Editura Limes