Avuţia şi sărăcia naţiunilor. De ce unele ţări sunt atât de bogate, iar altele atât de sărace (I)

De mare răsunet încă de la apariţie, în 1999, tradusă în numeroase limbi, cartea de faţă este o istorie economică şi culturală a lumii pe parcursul a cinci secole de modernitate, ce încearcă să explice inegalitatea dintre naţiuni în principal pe baza trăsăturilor culturale şi a instituţiilor în care acestea se reflectă. Dovedind o excepţională erudiţie, analiza lui Landes înaintează de la diferitele regiuni ale lumii la ţările din respectivele zone, uneori cu paralele foarte interesante, precum cele între Marea Britanie şi Spania sau China şi Japonia.

Răspunsuri la geografie: Europa şi China; Excepţionalismul european: o cale diferită; Inventarea invenţiei; De la descoperiri la imperiu; Câştigători şi perdanţi; E nevoie de bani ca să faci bani; Calea sud-americană; Restauraţia Meiji; Cum am ajuns aici? Şi încotro ne îndreptăm?

David S. Landes este profesor emerit de economie la Harvard, doctor al aceleiaşi universităţi. A mai publicat Revolution in Time (1983), Dynasties: Fortunes and Misfortunes of the World's Great Family Businesses (2006).

Inventarea invenţiei

Când Adam Smith a scris despre aceste lucruri în secolul al XVIII-lea, a subliniat faptul că diviziunea muncii şi lărgirea pieţei încurajează inovaţia tehnologică. În realitate, exact asta s-a întâmplat în Europa Evului Mediu - una dintre cele mai inventive societăţi pe care le cunoscuse istoria. Unii dintre cititori ar putea fi surprinşi: multă vreme, aceste secole au fost considerate un interludiu sumbru între măreţia Romei şi genialitatea Renaşterii. Acest clişeu nu mai ţine în ceea ce priveşte chestiunile de ordin tehnologic.

Câteva exemple:

1. Roata hidraulică. Le fusese cunoscută şi romanilor, care începuseră să facă lucruri interesante cu ea în ultimul secol al imperiului, după ce luaseră sfârşit cuceririle, iar rezerva de sclavi se micşorase aproape complet. Însă atunci era prea târziu; ordinea şi comerţul se prăbuşeau. E posibil ca acest dispozitiv să fi supravieţuit pe proprietăţile Bisericii, unde îi deconecta pe clerici pentru rugăciune. În orice caz, a fost reactivată în secolele al X-lea şi al XI-lea, multiplicându-se cu uşurinţă într-o regiune cu ploi considerabile şi cursuri omniprezente de apă. În Anglia, această insulă periferică, întârziată, registrul cadastral din 1086 a indicat existenţa a 5.600 de astfel de mori; Continentul avea mult mai multe.

Şi mai impresionant este modul în care a evoluat tehnica hidraulică. Proiectanţii au sporit presiunea şi eficacitatea construind diguri şi iazuri şi aliniind roţile pentru a utiliza energia în scădere pentru diverse sarcini, începând cu cele care necesitau energia maximă şi tot aşa, în mod descrescător. În acelaşi timp, inventarea sau îmbunătăţirea dispozitivelor auxiliare - manivele, transmisia prin roţi dinţate - au permis folosirea energiei de la distanţă, schimbarea direcţiei sale, transformarea ei din mişcare rotativă în mişcare rectilinie şi aplicarea ei într-o gamă tot mai largă de sarcini: nu numai la măcinarea cerealelor, ci şi la presarea ţesăturilor, transformând astfel industria lânii; forjarea metalului; rularea şi tragerea tablei şi a sârmei; pasarea hameiului pentru bere; transformarea ţesăturilor în amestec de celuloză pentru hârtie. "Hârtia, care a fost produsă cu ajutorul mâinilor şi picioarelor vreme de circa o mie de ani după inventarea ei de către chinezi şi adoptarea de către arabi, a fost produsă mecanic de îndată ce a ajuns în Europa medievală, în secolul al XIII-lea. (...) Hârtia călătorise aproape jumătate de glob, însă nici o cultură sau civilizaţie din drumul său nu încercase să o producă mecanic." Europa, spre deosebire de orice altă zonă, era o civilizaţie bazată pe energie.

2. Ochelarii. O chestiune aparent banală, genul de lucru ce pare atât de comun, încât ajunge să fie banal. Cu toate acestea, inventarea ochelarilor a dublat viaţa profesională a meşteşugarilor calificaţi, mai ales a celor care aveau meserii de fineţe: scribii (cruciali înaintea inventării tiparului) şi cititorii, creatorii de instrumente şi unelte, ţesătorii, muncitorii metalurgi.

Problema este de natură biologică: întrucât cristalinul ochiului uman devine mai dur în jurul vârstei de 40 de ani, generează o afecţiune similară prezbitismului (de fapt, presbiopie). Ochiul nu mai poate focaliza obiectele situate în apropiere. Însă, în jurul vârstei de 40 de ani, un meşteşugar din Evul Mediu se putea aştepta pe bună dreptate să mai trăiască şi să muncească încă 20 de ani, cei mai buni ani din viaţa sa profesională... dacă putea să vadă cum se cuvine. Ochelarii au rezolvat această problemă.

Credem că ştim unde şi când au apărut pentru prima oară ochelarii. Lupele şi cristalele neprelucrate (lapides ad legendum) fuseseră descoperite mai devreme şi folosite la citit. Şiretlicul consta în prelucrarea lor în vederea reducerii distorsiunilor şi în montarea unei perechi într-un dispozitiv ce putea fi purtat, pentru a avea mâinile libere. Se pare că acest lucru s-a întâmplat pentru prima oară la Pisa, spre sfârşitul secolului al XIII-lea. Avem un martor contemporan (1306) care afirmă că îl cunoştea pe inventator:

Nu toate artele (în sensul de arte şi meşteşuguri) au fost descoperite; acestea nu se vor termina niciodată. În fiecare zi, am putea descoperi câte o nouă artă. (...) Nici 20 de ani nu au trecut de când a fost descoperită arta creării ochelarilor, care îi ajută pe oameni să vadă bine, o artă care se numără printre cele mai bune şi mai necesare în lume. A trecut atât de puţin timp de când a fost inventată o nouă artă, care nu a existat înainte. (...) Eu însumi l-am văzut pe cel care a descoperit şi a practicat această artă şi am stat de vorbă cu el.

Evident că aceste lentile convexe nu erau uniforme sau de calitatea unei reţete din zilele noastre. Însă tehnologia optică medievală, oricât ar fi fost ea de primitivă, a fost salvată de natura dificultăţii: lentilele ce corectează presbiopia nu trebuie să fie extrem de precise. Principala lor funcţie este aceea de a mări şi, deşi unele măresc mai mult decât altele, mai toate le sunt de folos celor care le poartă. Iată de ce oamenii împrumută uneori ochelarii altora pentru a citi meniul unui restaurant şi de ce magazinele cu produse ieftine au la vânzare cutii întregi de astfel de ochelari. Clientul probează pur şi simplu câteva perechi şi o alege pe cea mai potrivită. Miopii nu pot face asta.

Acesta a fost începutul. Până la jumătatea secolului al XV-lea, Italia, cu precădere Florenţa şi Veneţia, producea mii de perechi de ochelari, prevăzute atât cu lentile concave, cât şi convexe, pentru miopi, dar şi pentru presbiopi. De asemenea, cel puţin florentinii (dar se pare că nu numai ei) au înţeles că acuitatea vizuală scade odată cu vârsta şi, prin urmare, au făcut conceput lentile convexe de forţe diferite, pentru cinci ani, şi lentile concave pentru doi, permiţându-le utilizatorilor să cumpere mai multe deodată şi să le schimbe în timp.

Ochelarii au permis executarea sarcinilor de fineţe şi utilizarea instrumentelor delicate. Dar şi reciproca este valabilă: ochelarii au încurajat inventarea instrumentelor fine, orientând Europa într-o direcţie de negăsit altundeva. Musulmanii ştiau să folosească astrolabul, dar cam atât. Europenii au mers mai departe, inventând instrumente de măsură, micrometrul, freza-modul (pentru prelucrarea roţilor dinţate) - o mulţime de instrumente asociate cu măsurătoarea şi controlul de precizie. Astfel, ei au pus bazele maşinăriilor articulate cu componente montate.

Lucrul aproape de ochi: când alte civilizaţii l-au făcut, l-au făcut printr-o acomodare de lungă durată. Mâna era cea pricepută, nu ochiul şi unealta. Ei au obţinut rezultate remarcabile, însă nici o piesă nu semăna cu alta; în vreme ce Europa se îndrepta deja spre copiere - mai întâi producţie în cantitate mare şi apoi în masă. Mai mult decât atât, această ştiinţă a lentilelor a reprezentat o bază pentru progresele optice ulterioare, şi nu numai în Italia. Atât telescopul, cât şi microscopul au fost inventate în Ţările de Jos în jurul anului 1600 şi s-au răspândit cu repeziciune de acolo.

Europa s-a bucurat de un monopol al lentilelor de corecţie vreme de 300-400 de ani. În realitate, ele au dublat forţa calificată meşteşugărească, sporind-o şi mai mult dacă luăm în considerare valoarea experienţei.

3. Ceasul mecanic. O altă banalitate, un lucru atât de comun, încât îl luăm de bun. Cu toate acestea, Lewis Mumford îl numea destul de corect "maşinăria-cheie".

Înaintea inventării acestei maşinării, oamenii cunoşteau orele cu ajutorul Soarelui (al cadranelor solare) şi al ceasurilor cu apă. Ceasurile solare funcţionau, evident, doar în zilele senine; ceasurile cu apă nu mai indicau cum se cuvine atunci când temperatura scădea spre 0 grade Celsius, ca să nu mai spunem că rămâneau în urmă pe termen lung din pricina sedimentelor şi a faptului că se înfundau. Ambele dispozitive funcţionau destul de bine în climatele însorite; însă la nord de Alpi pot trece săptămâni la rând fără vreo rază de soare, în vreme ce temperaturile variază nu numai de la un anotimp la altul, ci de la zi la noapte.

Europa medievală a conferit o nouă importanţă măsurării demne de încredere a trecerii timpului. Înainte de toate, pentru Biserică, cu cele şapte rugăciuni zilnice ale sale, dintre care utrenia era un ritual nocturn, în ciuda denumirii sale (matins), şi implica rânduiala de a-i trezi pe clerici înaintea zorilor. (De unde şi cântecelul pentru copii Frère Jacques: fratele Jacques a dormit până târziu şi nu a tras clopotele pentru utrenie.) Iar apoi noile oraşe şi orăşele aveau obligaţiile lor temporale. Împrejmuite de ziduri, ele trebuiau să cunoască şi să rânduiască timpul pentru a organiza activităţi colective şi a raţionaliza spaţiul. Şi-au stabilit câte o oră pentru a se trezi, a merge la muncă, a deschide piaţa, a închide piaţa, a pleca de la muncă şi, în cele din urmă, pentru a stinge focurile şi a merge la culcare.

Toate acestea erau compatibile cu vechile dispozitive atâta vreme cât exista un singur ceasornic exact; însă, date fiind dezvoltarea urbană şi multiplicarea semnalelor temporale, discrepanţele au generat dezacorduri şi conflicte. Societatea avea nevoie de un instrument mai de nădejde de măsurare a timpului şi l-a găsit în ceasul mecanic.

Nu ştim cine a inventat această maşinărie sau unde. Se pare că a apărut în Italia şi Anglia (probabil o invenţie simultană) în ultimul sfert al secolului al XIII-lea. Odată cunoscut, el s-a răspândit rapid, înlocuind ceasurile cu apă; însă nu şi cadranele solare, de care era nevoie pentru a verifica noile maşinării cu sistemul pentru situaţii extreme. Aceste prime versiuni erau rudimentare, inexacte şi predispuse să se strice - în aşa măsură, încât trebuia să-ţi cumperi şi un ceasornicar odată cu ceasul.

În mod ironic, noua maşinărie a avut tendinţa de a submina autoritatea ecleziastică. Deşi ritualul Bisericii susţinuse interesul pentru măsurarea timpului de-a lungul secolelor de prăbuşire urbană ce au urmat căderii Romei, timpul Bisericii era timpul naturii. Ziua şi noaptea erau împărţite în acelaşi număr de intervale, astfel încât, cu excepţia echinocţiilor, orele zilei şi ale nopţii nu erau egale; şi, bineînţeles, mărimea orelor varia în funcţie de anotimp. Însă ceasul mecanic avea ore egale, iar acest fapt implica o nouă apreciere a timpului. Biserica a opus rezistenţă şi nu a adoptat noile ore aproximativ un secol. Totuşi, încă de la bun început, oraşele şi orăşelele au standardizat orele egale, iar ceasurile publice amplasate în turnuri şi în clopotniţele primăriilor şi pieţelor au devenit însuşi simbolul unei noi autorităţi municipale laice. Toate oraşele îşi doreau un astfel de ceas; cuceritorii le confiscau ca pe o pradă deosebit de valoroasă de război; turiştii veneau să vadă şi să audă aceste maşinării aşa cum mergeau în pelerinaje la moaştele sfinte. Vremuri noi, obiceiuri noi.

Ceasul a reprezentat cea mai mare realizare a ingeniozităţii mecanice medievale. Revoluţionar conceput, ceasul era mai inedit decât ar fi putut să creadă făuritorii săi. Acesta a fost primul exemplu de dispozitiv digital, spre deosebire de cel analog: el cuantifica o succesiune regulată, repetitivă de acţiuni discrete (pendulările unui aparat oscilatoriu) în loc să urmărească o mişcare continuă, regulată, cum ar fi umbra mobilă a unui cadran solar sau curgerea apei. Astăzi ştim că o asemenea frecvenţă repetitivă poate fi mai regulată decât orice fenomen continuu şi mai toate dispozitivele deosebit de precise se bazează acum pe principiul digital. Însă nimeni nu ar fi putut şti acest lucru în secolul al XIII-lea, când se credea că, întrucât timpul este continuu, el ar trebui urmărit şi măsurat prin intermediul unui alt proces continuu.

Ceasul mecanic trebuia să se ridice la standardele nemiloase ale pământului şi soarelui; neajunsurile sale nu puteau fi trecute cu vederea sau ascunse. Rezultatul a constat într-o presiune neabătută de a îmbunătăţi tehnica şi designul. În fiecare etapă, ceasornicarii se apropiau tot mai mult de acurateţe şi precizie: maeştri ai miniaturizării, ei detectau şi îndreptau erorile şi căutau metode noi, mai bune. Aceştia rămân pionierii ingineriei mecanice - exemple şi modele pentru alte domenii.

În sfârşit, ceasul a adus cu sine ordine şi control, atât la nivel colectiv, cât şi individual. Etalarea sa publică şi deţinerea privată au pus bazele autonomiei temporale: oamenii puteau acum să coordoneze venirile şi plecările fără a mai avea nevoie de poruncă de mai sus. (Spre deosebire de armată, unde numai ofiţerii trebuie să cunoască orele.) Ceasul a început să guverneze activitatea grupurilor, îngăduindu-le oamenilor să-şi organizeze activitatea (şi pe cea a celorlalţi) pentru a spori productivitatea. Într-adevăr, însăşi noţiunea de productivitate este un rezultat adiacent al ceasului: odată ce putem raporta performanţa la unităţi temporale uniforme, munca nu mai este niciodată la fel. Ne deplasăm de la conştientizarea timpului orientată pe sarcini a ţăranului (o sarcină după alta, după cum permit timpul şi lumina) şi de la activitatea continuă a slugii (întotdeauna există ceva de făcut) la efortul de a maximiza produsul pe unitate de timp (timpul înseamnă bani). Inventarea ceasului mecanic anticipă prin efectele sale analiza economică a lui Adam Smith: creşterea avuţiei naţiunilor decurge în mod direct din dezvoltarea forţelor eficiente de muncă.

Ceasul mecanic a rămas un monopol european (occidental) vreme de circa 300 de ani; în formele sale avansate, până în secolul XX. Celelalte civilizaţii admirau şi râvneau să aibă ceasuri - sau, mai bine zis, conducătorii şi elitele lor făceau asta; însă nici una nu a reuşit să confecţioneze ceasuri la standard european.

Chinezii au construit câteva ceasuri astronomice cu apă în dinastiile Tang şi Song - obiecte complicate şi făcute cu dibăcie care măsurau, probabil, de minune timpul pe termen scurt, înainte să înceapă să se înfunde. (Din cauza sedimentelor, ceasurile cu apă au un randament slab în timp.) Aceste maşinării monumentale erau proiecte imperiale, executate şi rezervate împăratului şi astrologilor săi. Chinezii vedeau timpul şi cunoaşterea lui ca pe un aspect confidenţial al suveranităţii, ce nu trebuia împărtăşit poporului de rând. Acest monopol a afectat atât timpul măsurat zilnic, cât şi anual. În oraşe, tobele şi alte instrumente gălăgioase anunţau orele (egale cu câte două ore din zilele noastre), iar calendarul imperial definea pretutindeni anotimpurile şi activităţile lor. Acest calendar nu era un parametru uniform, determinabil din punct de vedere obiectiv. În schimb, fiecare împărat avea propriul calendar şi-şi punea sigiliul pe trecerea timpului. Calculele calendaristice private nu ar fi avut nici un rost.

Aceste semnalări ale orelor în marile oraşe nu înlocuiau cercetarea şi conştientizarea. Zgomotele nu erau indicatori numerici. Orele aveau mai curând nume decât cifre, iar tocmai acest fapt dovedeşte absenţa unui calcul temporal. În absenţa unei baze în uzul popular şi a unui comerţ cu ceasuri, orologia chineză a regresat şi a stagnat. Nu a depăşit niciodată faza ceasurilor cu apă, iar până când China a ajuns să cunoască ceasul mecanic occidental, era prost plasată ca să-l înţeleagă şi să-l copieze. Însă nu din lipsă de interes: curtea imperială chineză şi elitele bogate erau înnebunite după aceste maşinării; dar, întrucât ezitau să recunoască superioritatea tehnologică europeană, s-au străduit să le banalizeze ca pe nişte jucării. Mare greşeală.

Şi Islamul ar fi putut căuta să intre în posesia ceasului şi să-l copieze, măcar pentru a fixa rugăciunile. La fel ca în China, ceasornicarii musulmani confecţionau ceasuri cu apă cu mult înaintea oricărui alt tip de ceas european. Avem exemplul ceasului legendar pe care Harun-al-Rashid i l-a trimis în dar lui Carol cel Mare în jurul anului 800: nimeni nu avea ce face cu el la curtea francă, aşa că a dispărut din ignoranţă şi desconsiderare. Asemenea chinezilor, musulmanii erau fascinaţi de ceasurile occidentale şi făceau tot posibilul să intre în posesia lor cumpărându-le sau luându-le drept bir. Însă nu le-au folosit niciodată pentru a crea o altă noţiune publică a timpului decât cea de chemare la rugăciune. Avem aici mărturia lui Ghislain de Busbecq, ambasador din partea Sfântului Imperiu Roman la Sublima Poartă de la Constantinopol, într-o scrisoare din 1560: "(...) Dacă ar implementa ceasurile publice, ei cred că autoritatea muezinilor şi a riturilor străvechi ar avea de suferit". Sacrilegiu.

Din volumul în pregătire la Editura Polirom, colecţia Historia