Ovidiu Pecican: „Puţin sau nimic se cheamă genialitate şi angoasă; împreună, garantează prestigiul” / de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache 12.10.2012

- Stimate domnule Ovidiu Pecican, într-un context cultural-ştiinţific dominat deopotrivă de stricta specializare şi de interdisciplinaritate, "risipirea" dvs. între genuri şi specii literare atât de diferite ar fi un act de adaptare sau unul de nonconformism?

- E manie, terapie şi - dacă mai încape ceva - pasiune sinceră. Scrisul e unul singur şi fiecare subiect, fiecare temă îşi reclamă propria tratare. Poezia, proza, eseul, studiul monografic respectă, fiecare, un anume set de reguli. Iar inspiraţia este capricioasă. Nu poţi scrie zilnic cu muza alături, uneori legi frazele într-un discurs raţional care are ca scop elucidarea unei chestiuni ştiinţifice. În plus, exact ca şi pianul profesionist, ca şi pictura, ca şi gimnastica, şi scrisul necesită un exerciţiu continuu. Nu poţi aştepta cu inconştienţă, leneş, să vină "marele subiect", iluminarea, performanţa. În caz că vine, nu e rău dacă te găseşte pregătit. Pe mine parabola lui Kafka în care un ins aşteaptă temător în faţa unei porţi până când moare, fără să încerce nimic, mă irită. Recunosc, încă de la optsprezece ani mă irita şi ciobanul mioritic, blegit în faţa ameninţării cu moartea. (Despre tema baladei naţionale am scris o povestire pe atunci, apărută în volum abia anul acesta. Se numeşte Laia.) De aici şi până la cultul muncii ritmice nu mai e decât un pas. Ruşine, l-am făcut, deşi aveam un excepţional talent de leneş, păcat că l-am irosit. Să scriu îmi place, mă linişteşte, mă enervează, mă devoră, mă ignoră, mă stoarce, mă umple de energie, mă preocupă.

Deviza mea, una dintre devizele improvizate, este: "Decât puţin şi prost, mai bine mult, bine şi repede!". Desigur, românul ştie: mult şi repede înseamnă superficial. Puţin sau nimic se cheamă genialitate şi angoasă; împreună, garantează prestigiul. Lumea nu are nimic cu tine, poţi, în fond, scrie oricât, important e să nu publici, să nu laşi să se vadă ce faci. Cel mai iubit scriitor este cel care moare tânăr, lasă multe postume, eventual către finalul vieţii înnebuneşte. Reacţia pe care cel ce păţeşte asta o stârneşte este un aliaj de compasiune şi jubilaţie (el a murit iute, eu am o sănătate de fier!), plus recunoştinţa că multă lume poate dobândi un pic de notorietate venind, din când în când, cu noutăţi din stivele de manuscrise depozitate prin arhive şi colecţii particulare. Toată lumea profită, totul e minunat astfel. Scriitorii activi sunt enervanţi. Unde te întorci, dai de ei. Aşa şi cu mine. Vrei critică, istorie, proză, poezie? "- Ufff, iar ăsta!... Ce tot are, dom'le, de spus?" "- N-am, dom'le, nimic de spus, să fie clar! Trăncănesc, mă tratez de nevroze, sufăr de-o avangardă blândă, de incontinenţă literară, nah…". Nu scriu ca să fiu citit, nicio problemă. Oricum, România citeşte infinit mai puţin decât Ungaria, spun statisticile. Şi, dacă mai facem vreo două-trei reforme ale educaţiei, nu va mai citi deloc. Am însă eu o nevroză anume, uite-aşa. E o nevroză românească, mă termină faptul că Vasile Cârlova s-a terminat după cinci poezii, că Istoria ieroglifică a stat îngropată în nepăsarea noastră ceva sute de ani, că Budai-Deleanu e încă exotic pentru cetăţeanul din Carpaţi, că Rebreanu şi Preda au murit cam repede.

Am o problemă cu astea şi… recuperez cum pot. Să nu ne amăgim, specializarea nu are nicio legătură cu creativitatea. Una e ştiinţa, alta e inventivitatea, aptitudinea ficţională, contactul cu lumile din lacurile şi de sub cerurile înstelate ale minţii şi sufletului. Interdisciplinaritatea? Transdisciplinaritatea? Refacerea unităţii primordiale a artelor şi ştiinţei? Fărâmiţarea şi continua adâncire a cunoaşterilor omului? Da, toate sunt valabile, merg, continuă, produc noi reliefuri. Unde apar canioane se proiectează şi poduri, lumea e tot mai spectaculoasă. Rolul de odinioară al artei, ca suport al reveriei şi meditaţiei şi ca oglindă a realităţii, a fost dus mai departe şi de internet, de lumile virtuale, de "divaisurile" şi limbajele şi tehnologiile recente. S-au multiplicat dimensiunile în care existenţa fiecăruia dintre noi face delte. Şi uite aşa ne-am trezit în ultimele două decenii şi un pic într-o ebuliţie literară în care inşii de felul meu s-au înmulţit (şi nu aparţin unei singure generaţii literare: Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Irina Petraş, Ruxandra Cesereanu, Liviu Antonesei, Alexandru Muşina - e o lume a scriitorilor români actuali care irupe la suprafaţă cu forţă, scăpată de inhibiţii şi de cenzuri ideologice, imposibil de stăvilit din pricini economice).

"Să scriu sau să nu scriu?!" Aceasta… nu e întrebarea. Citesc cu mare poftă de mic şi nu m-am plictisit niciodată, fiindcă îndărătul ochilor mei, peştii coloraţi vin pe rând sau în stoluri şi privesc privitorii, lumile, meteoriţii stradali ai fiecărei clipe cu o anume candoare şi cu o anume viclenie. Un prieten râdea bonom pe seama mea spunând că la mine scrisul începe încă înainte de a intra în casă, de pe scara blocului. Mai ştii că nu e aşa? Latenţele receptării specializate ori capriciile cititorilor nu sunt treaba mea. Eu am de făcut faţă altor dihănii. Îmi apar tot felul de figuri prin colţuri de pagină care îşi afirmă dreptul la existenţă literară. Sau e un loc care adumbreşte într-un fel anume şi pe unde soarele îşi plimbă laserele cu brutalitate, maiestate şi gingăşie. Dacă eu văd asemenea lucruri şi altul nu le vede, dacă ele mi se impun mie şi nu altcuiva n-am, oare, nicio răspundere?

Şi mai sunt şi alte întâmplări ale vieţii noastre. Unele le scrii fiindcă locul de muncă le exige. Altele fiindcă le-ai promis şi vrei să termini cu ele ca să te poţi apuca de ce ai pe suflet. După ce ai terminat ceva ce te urmărea mai demult vezi că după colţ era o continuare. Tu ai ajuns între timp la colţ şi ştii că nu mai poţi da înapoi. Şi tot aşa…

Într-o zi friguroasă a anului 1981 am aruncat o privire prin cronicile slavo-române editate de Ioan Bogdan şi reeditate de P.P. Panaitescu. Mi-a atras atenţia un text aproape incomprehensibil, scurt, lipit grosier, mai mult legendar decât istoric. Am încercat să îmi explic de ce arăta aşa şi nu era mai îngrijit, mai clar în semnificaţiile lui. Am umblat după texte similare, după cuvinte care să explice alte cuvinte. Am încercat să pricep cine şi de ce scrie aşa ceva. De atunci încă mai cercetez chestiunea, deşi dosarele sunt voluminoase, deşi am publicat mereu studii şi cărţi despre asta… Se descoperea o lume, o întreagă vârstă a scrisului românesc medieval… Să nu creadă cineva că am primit încurajări sau că m-au copleşit recunoaşterile publice pentru asta. Dimpotrivă, dimpotrivă… Dar, sincer vorbind, când roata o ia la vale, se rostogoleşte singură. Ceea ce găsesc acolo îmi luminează, literalmente, zarea, mă bucură şi mă face să înaintez mai departe.

Ovidiu Pecican s-a născut în 8 ianuarie 1959, la Arad. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, profesor universitar (din 2005) la Facultatea de Studii Europene a aceleiaşi universităţi. Publică, din timpul facultăţii, în Echinox. A publicat romane (Eu şi maimuţa mea, Razzar, Imberia, Bokia), volume de povestiri, critică literară. Critic literar (Rebel fără pauză, Sertarul cu cărţi, Dezacorduri critice ş.a.). Monografiile lui istorice se ocupă de istoria culturală şi intelectuală a românilor în ambianţa central-sud-est europeană (Troia, Veneţia, Roma; Lumea lui Simion Dascălul, Letopiseţul unguresc ş.a.). Realizator de talkshow-uri culturale la TVR Cluj.