Rita Chirian: „Am încercat ca volumele mele să nu semene unul cu celălalt, să deschid o paranteză nouă cu fiecare carte pe care o public”/ de Stelian Ţurlea

Rita Chirian s-a născut la Botoşani, în 1982, este poetă şi traducătoare. Debutează în 2006, la Editura Vinea, cu Sevraj (poezie), care obţine Premiul Naţional "Mihai Eminescu" (2007); în 2010, la aceeaşi editură, Poker face (Premiul pentru Poezie al USR - Sibiu); în 2012, Asperger (Cartea Românească). Prezentă în mai multe antologii de poezie, de proză şi de critică din ţară şi din străinătate.

- De curând, Editura Cartea românească v-a publicat un volum de versuri, dacă nu mă înşel al treilea cu care ieşiţi pe piaţă. Ce înseamnă el pentru creaţia dvs, aduce noutăţi, schimbă imaginea pe care aţi reuşit să v-o faceţi?

- Am anumite reticenţe, dacă nu cumva chiar suspiciune faţă de scriitorii univoci, care de la primul la ultimul volum exploatează aceleaşi teme cu aceleaşi mijloace expresive. Este o cale prin care, aşezat confortabil într-o anumită formulă estetică, oricând de complexă şi de impact ar fi (fost) ea, îţi refuzi evoluţia şi respingi da capo riscul. E o formă de laşitate. Eu am încercat ca volumele mele să nu semene unul cu celălalt, să deschid o paranteză nouă cu fiecare carte pe care o public. Sevrajul era, cu scăderile şi cu creşterile lui de tensiune - ca orice debut -, o culegere amestecată, a cărei intenţie era să spună totul deodată, pletoric şi torenţial. Cu Poker face am ieşit din biografismul imediat, din notaţiile minimaliste, de tip diaristic, dar am păstrat conotatul gothic, întunecat. Încerc, de asemenea, să ies cu totul din fluenţa destul de uşor anticipabilă a narativităţii; în Poker face nu mai construiesc o "poveste" coerentă, ci montez vizual, epicul trece în secundar şi la suprafaţă rămân numai liniile dispare ale senzorialului. E drept că el poate părea uneori monoton, dar e mai curând hipnotic. În Asperger, accentul cade aproape exclusiv pe fragmentaritate, pe conexiunile subterane dintre nucleele colajului, pe secvenţial, chiar dacă temele sunt, în mare parte, cele intuite: obsesionalul, traumaticul, feminitatea, cu toate corolarele lor. Îmi place să cred că Asperger e, într-adevăr, un obiect artistic. E cel mai cerebral şi mai atent construit volum al meu, chiar dacă, spunând asta, o să dau jos mantii şi o să îmbrac salopete. Asperger schimbă, până la urmă, chiar autentifică relaţia pe care o am cu literatura - pe care o văd profesionalizată, deloc aleatorie şi accidentală sau strict umorală, care aruncă în luptă o tehnică lucidă, un program, un proiect, care reflectă o cosmologie şi o logică interioară.

- Volumul despre care vorbim se cheamă "Asperger". Din câte ştiu, sindromul asperger este o tulburare comportamentală care ţine de autism, care apare în copilărie, durează până la maturitate şi afectează mai mulţi băieţi decât fete. Se caracterizează prin comportament repetitiv care afectează capacitatea de a comunica. E vreo legătură cu poezia dvs, ar trebui s-o citim şi sub acest unghi?

- Fireşte că există o legătură. În esenţă, disfuncţionalitatea socială şi contradicţiile comportamentale din sindromul asperger au fost constantele pe care mi-am construit fiecare etaj al volumului. Asperger e un autism "integrabil" social, iar cel afectat devine o interfaţă capabilă să-l reflecte pe celălalt, dar fără empatie, mimetic. Dincolo de patologie, generalizând, tocmai din mimetismul acesta se naşte convenţia, acceptabilul social, norma, toate schelele şi prefabricatele pe care le ducem pe dinăuntru. Cum nimeni nu este identic cu imaginea lui, mi-e teamă că toţi suntem victime ale unei mistificări şi automistificări continue. Suntem imagini, simulacre, holograme. În Asperger pun în oglindă tocmai asta: ce credem/ştim că suntem şi ce părem a fi, cum îi vedem pe ceilalţi şi cum sunt, intimul şi publicul, toate feţele astea de poliedru care nu se lasă desfăcut. Cred că în perplexitatea pe care-mi imaginez că o are autistul e de găsit firul roşu al textelor mele.

- Cu puţin înainte de apariţia acestei cărţi scriaţi pe blog că aveţi sentimentul că vă aflaţi în momentul debutului. De ce?

- E un sentiment pe care l-am avut şi la a doua carte, fiecare carte e un examen de public, de critică. Acum e acutizat, pentru că întreg contextul e schimbat: zona pe care o abordez e experimentală - deşi ştiu că e un drum potrivit pentru mine -, am intrat, dacă vreţi, într-o ligă literară superioară, cu mize diferite, unde, fireşte, nu mai există clemenţa debutului. De altfel, nu cred să existe vreun scriitor atât de plin de sine care să nu aibă ezitări asupra sieşi ori asupra locului pe care îl ocupă. Dar, pe de altă parte, e o premisă esenţială (şi un bun barometru interior) să ai mereu seriozitatea şi modestia debutului.

- Primul dvs volum de versuri, "Sevraj", din 2006, a primit mai multe premii şi nominalizări. V-a influenţat acest succes, v-a derutat, v-a obligat?

- Relativul succes pe care l-a avut Sevrajul a fost, cumva, o cronică anunţată. Manuscrisul lui, deja, primise o serie de premii de mai mică anvergură, e drept, dar care mă făcuseră să fiu încrezătoare - în măsura în care nu începi să te întrebi dacă nu cumva e o beţie cu apă rece. Confirmările au fost necesare, sunt oricând, nu e lipsă de modestie, iar Sevrajul a avut cronici excelente şi cronici vehement negative. În absenţa lor e patologic şi derizoriu să mergi mai departe, tot publicând carte după carte, cu înverşunarea şi autosuficienţa unui grafoman incurabil. Nu va exista niciodată unanimitate - şi e minunat când ea nu există: e un semn de normalitate. Abia atunci când numărul celor care te exaltă e aproximativ egal cu al celor care te pun la colţ poţi avea certitudinea că eşti într-un spaţiu confortabil, dacă nu cumva chiar pe un promontoriu. Aşa că mai degrabă m-a pus pe jar receptarea celui de-al doilea volum, care a avut numai cronici pozitive. Prin Asperger mi-am propus să rup cumva inerţia, benevolenţa care nu spune nimic, "acceptarea" cu un clin d'oeil - şi ştiu că e o carte care are toate ingredientele: nu vine pe un teritoriu foarte confortabil pentru critica literară, nu i se poate aplica un marcaj generaţionist indiscutabil, poate fi citită în chei multiple. Din amestecul lor sunt convinsă că o să iasă un cocktail exploziv. E un paradox. O soluţie.

- Este poezia dvs cinică, cum s-a spus?

- Cinismul vine dintr-o practică a inadecvării, cam ca aceea din filmele lui Hitchcock. Răsturnând locurile comune, obişnuinţele de comunicare textuală există şansele de a vedea în răspăr, găunoşenia sub poleială, rizibilul în dramatic, contrariul hâd în evidenţele statuate, dar şi frumuseţea unei... gropi de gunoi. Da, e o poezie cinică, pentru că respinge automatismele şi are o poftă nebună de a detabuiza.

- Unul dintre comentatorii poeziei dvs afirma că aveţi talent "cât toate colegele de poezie la un loc". Alţii au sărit să spună că e o exagerare. Vă deranjează asemenea comentarii?

- S-a spus că s-a exagerat, dar nu s-a negat... Iar dacă ceva stârneşte comentarii înseamnă că este obiect de interes - orice scriitor pretinde o radiografie atentă, fireşte, subiectivă, a textelor lui. Eu m-am bucurat de asta, dar extremismele şi verdictele irefutabile mă fac să râd ori să le tratez cu îngăduinţă sau cu scepticism. Am învăţat destul de repede să aplic o grilă critică (temperată) la tot ce se afirmă despre poezia pe care o scriu. E mai constructiv.

- Sunteţi şi o bună traducătoare din limba franceză. Înseamnă că sunteţi la curent cu mişcarea europeană în poezie? Vă modifică în vreun fel ideile?

- Nu ar fi o condiţie sine qua non, dar e ridicol să crezi că poţi scrie poezie bună din interiorul unui cubicle. Oricât de bună ar fi o anumită literatură, ea trebuie să fie vie, să respire, să comunice, să interacţioneze cu alte culturi, e o condiţie primară pentru ca ea să evolueze. Într-adevăr, piaţa traducerilor din poezia contemporană este, la noi, foarte slabă. Raţiunile sunt multiple, n-o să le enumăr. Dar cred că a citi poezie (literatură, ca să extindem) într-o singură limbă şi a te raporta la o singură cultură e o formă periculoasă de automulţumire. Am avut norocul să intru în contact direct cu poeţi europeni, graţie unei serii de festivaluri şi de ateliere de traducere de poezie, proiecte ale ICR-ului, care au avut un impact important asupra viziunii mele poetice. Am fost uimită - la faţa locului, nemediat, aproape ca un copil de şcoală - de diversitatea lor tematică, de abordările lipsite de complexe, experimentale, de capacitatea lor de a se adapta contemporaneităţii, fluxului continuu de informaţie, de faptul că fiecare ţine la expresia individuală, originală, la amprenta distinctivă, mereu atenţi şi scrupuloşi în relaţia cu publicul, pe care îl valorizează mai mult decât o facem noi. Evident că aceste experienţe mi-au modificat optica asupra poeziei. Mi-au arătat-o vie, personală, în evoluţie, dar şi cu o solidă fundaţie teoretică. Nu o poezie născută din paroxistic, din frustrare şi din neputinţă, aşa cum e cea mai mare parte a poeziei noastre, ci una cu mesaj cert, percutantă, mai puţin încrâncenată, dar nu mai puţin viabilă.

- Dintr-un text al dvs din primăvara acestui an am aflat că l-aţi admirat pe Mircea Ivănescu. Simţiţi vreo apropiere din punct de vedere poetic?

- E vorba despre cel mai important poet român din ultimele decenii, aşa că n-am nicio îndoială că sunt puţini cei care nu au afinităţi - mai subtile sau mai evidente - cu poezia lui Mircea Ivănescu. S-a spus despre poezia mea din Sevraj că ar avea anumite reminiscenţe ivănesciene, ceva din tranzitivitatea şi din recrudescenţa obsesionalităţii din scenariile lui poetice, dar, fireşte, cu alte mijloace expresive, cu un plus de frusteţe şi de violenţă a imaginii. Altceva, cred că ar fi o supralicitare. Ivănescu e un poet uriaş, eu mă aflu la o distanţă temporală, programatică şi estetică semnificativă.

- Un alt critic literar spunea despre dvs că sunteţi o "exasperată". Cum vă simţiţi, de fapt?

- Sunt o exasperată, nu voi nega asta. Dar sunt vie. La fel ca poezia pe care o scriu.