Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (XLIII). Primarii/ de dr. Alexandru Popescu

Primarii

În perioada 1864-2008, Bucureştii au avut 93 primari. Printre aceştia, personalităţi ale vieţii politice, economice, financiare, miltare, chiar ştiinţifice şi culturale: general Christian Tell, C. A. Rosetti, general George Manu, Nicolae Fleva, Ion Câmpineanu, Pake Em. Protopopescu, Nicolae Filipescu, P. S. Aurelian, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Em. Costinescu, Vintilă I. Brătianu, Dimitrie Dobrescu, C. Istrati, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Dem I. Dobrescu, Al. Gh. Donescu, general Victor Dombrovski.

După care a urmat seria primarilor din perioada comunistă, în timpul cărora s-au realizat desigur proiecte de extindere a oraşului (blocuri noi), de modernizare a sa, dar şi iniţiativele megalomanice iniţiate de Ceauşescu care au dus la "amputarea" Capitalei.

Fără îndoială, una dintre marile satisfacţii ale unui primar este aceea de a i se atribui numele unui bulevard sau unei străzi a oraşului. Deloc întâmplător, acesta a fost cazul unora din cei mai eficienţi primari care s-au înscris în istoria Bucureştilor.

Emilian Pake Protopopescu (1845-1893), primar în perioada aprilie 1888 - decembrie 1891, a fost considerat unul din cei mai buni edili ai Bucureştilor, contribuind în mod substanţial al modernizarea oraşului.

Într-adevăr, principala sa iniţiativă a fost de natură urbanistică, conferind o nouă înfăţişare Capitalei. În acelaşi timp, el a fost, alături de Constantin Brâncoveanu, şi unul din cei mai activi "demolatori", căci planurile sale urbanistice nu puteau fi aduse la îndeplinire fără "sacrificarea" necesară a unor clădiri care nu se potriveau deschiderii unor noi artere. Aşa cum arată istoricul George Potra în cartea sa Din Bucureştii de ieri, principala iniţiativă a lui Pake Protopopescu a fost "tăierea" arterei Cotroceni-Obor, trasând axa oraşului de la est la vest, de la Piaţa Operei, Sf. Elefterie şi până la Mihai Bravu. Chiar unul din personajele unei schiţe a lui Caragiale aminteşte de această iniţiativă: "Când a tăiat Pache bulevardul".

În afară de aceasta, Pake Protopopescu a avut o serie de alte importante iniţiative edilitare şi gospodăreşti: extinderea iluminatului public, electric într-o bună parte a oraşului, deschiderea de noi linii de tramvai, pavarea de străzi, trotuare şi noi artere de circulaţie în oraş, introducerea telefoniei publice şi construcţia a aproape 30 de şcoli, printre care şi Colegiul "Gheorghe Lazăr". A reorganizat activitatea primăriei. De asemenea, a avut şi iniţiative de natură socială, înfiinţând şi un azil de noapte, făcut după model occidental, precum şi unele legate de o viaţă civilizată a oraşului, interzicând beţivii şi… câinii în tramvaie.

Monumentul ridicat în memoria lui Emilian Pake-Protopopescu, în anul 1903, a fost realizat în marmură albă de Carrara de către sculptorul Ion Georgescu, dar a fost demolat în anul 1948 în actualul Parc Izvorul Rece. Aici, la 6 decembrie 2007, a fost inaugurat monumentul "Nicolae Bălcescu", turnat în bronz de sculptorul Mircea Corneliu Spătaru. De ce nu s-a reconstituit monumentul lui Pake Protopopescu?

Majoritatea clădirilor de pe Bulevardul şi Piaţa Pache Protopopescu au fost ridicate în perioada de început a secolului XX, această arteră fiind, la acea vreme, una din cele mai moderne ale oraşului. Majoritatea acestor clădiri au reale calităţi arhitectonice, astfel încât nu mai puţin de 17 dintre ele se află pe Lista monumentelor istorice. Între acestea, clădirea actualului Colegiu Naţional "Mihai Viteazu".

Din păcate, şi acest bulevard a fost "invadat" de "turnuri de sticlă şi oţel", a căror utilitate nu o punem în discuţie, dar al căror stil este departe de a se armoniza cu peisajul vechiului bulevard.

Anii în care marele scriitor Barbu Ştefanescu-Delavrancea (1858-1918) a fost Primar al Capitalei, între 1899 si 1901, au aparţinut unei perioade de criză economică, ceea ce nu l-a împiedicat să aibă o serie de iniţiative edilitare care l-au făcut uneori să intre în contradicţie cu Consiliul comunal (Parcă am mai auzit asta…). La unele imputări ale acestuia, a răspuns că, dacă nu se iau asemenea măsuri, "nu meritam mandatul ce ni s-a dat"…

Totuşi, Delavrancea a reuşit să convingă Consiliul comunal de necesitatea generalizării iluminatului electric pe unele artere ale oraşului, preocupându-se, în condiţiile de atunci, şi de iluminarea cu petrol a unor mari zone ale oraşului care nu se bucuraseră până atunci de acest "privilegiu". De asemenea, Delavrancea s-a preocupat şi de înlocuirea tracţiunii tramvaielor cu cai cu cea electrică, ca şi de pavarea unor importante artere ale oraşului: Lipscani şi Calea Victoriei. Oare câţi din primarii de mai târziu ai Bucureştilor se pot mândri cu performanţa lui Delavrancea de a fi iniţiat alinierea unui număr de 120 de străzi atât din centrul oraşului, cât şi la periferie, printre acestea numărându-se: Calea Rahovei, Dudeşti, Colţea, Lipscani, Şoseaua Basarab. Printre măsurile de modernizare ale oraşului se numără şi construirea unei staţii captare a apei, la Bragadiru.

Pentru a ne face o idee asupra peisajului economic şi urbanistic al Bucureştilor, vom menţiona că, în vremea în care Delavrancea a fost primar, au existat 178 de întreprinderi industriale, 700 de străzi, 20 de şosele, 60 de fundături, 10 intrări, 10 pieţe, 6 pasaje.

Pe plan social şi pe acela al învăţământului, Delavrancea a înfiinţat o şcoală profesională şi de meserii în care erau primiţi tineri săraci pentru a se forma ca mici meseriaşi.

Dar omul de cultură care a fost Delavrancea a avut şi iniţiative în acest domeniu: a sprijinit tipărirea Istoriei Bucureştilor a lui Ionescu Gion şi l-a însărcinat pe prietenul său I.L. Caragiale să redacteze un raport cu privire la "divertismentele artistice populare", în care acesta a propus construirea unui teatru popular.

Strada care îi poartă numele în apropierea Şoselei Kiseleff este una din cele mai frumoase ale oraşului, majoritatea clădirilor fiind vile cu reale calităţi arhitectonice.

Şi perioada în care Dem I. Dobrescu (1869 - 1948) a fost Primar al Capitalei (1929 - 1934) s-a caracterizat prin modernizarea intensă a Capitalei. Principalele sale iniţiative au fost în domeniul urbanismului, realizând-se, între altele, lărgirea unor artere, (de exemplu Calea Victoriei), "alinierea", lărgirea unor străzi , deschiderea de pieţe. De altfel, Dem Dobrescu şi-a expus ideile sale în acest domeniu în lucrarea cu frumosul titlu Viitorul Bucureştilor (1934).

Între arterele care au fost modernizate în timpul mandatului lui Dobrescu, căpătând o înfăţişare care s-a păstrat până astăzi: Şoseaua Dudeşti, Şoseaua Colentina, Calea Griviţei, Calea Rahovei, Calea Văcăreşti, Şoseaua Pantelimon etc. Au fost modernizate şi mărite şi o serie de pieţe: Universităţii, Cercului Militar. Specialiştii consideră că s-au executat lucrări edilitare de o amploare nemaiîntâlnită până atunci.

În fine, nu poate fi trecută cu vederea şi o iniţiativă culturală a sa: înfiinţarea unei instituţii care poartă iarăşi un titlu simbolic: "Muzeului Comunal pentru salvarea vestigiilor trecutului".

Unele din iniţiativele lui Dem Dobrescu, legate în special de salubrizare, au întâmpinat opoziţia unor locuitori influenţi ai oraşului, după părerea cărora acestea erau… exagerate!

De altfel, Dem Dobrescu şi-a pierdut postul în urma unor maşinaţiuni politice, el fiind înlocuit de guvernul Gheorghe Tătărăscu.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că unele idei ale lui Dem Dobrescu au fost de-a dreptul vizionare, fiind puse în practică abia după decenii: pavarea totală a Capitalei, asanarea lacurilor, construcţia metroului.

Şi totuşi, generaţiile următoare i-au păstrat memoria, căci uneia din străzile centrale ale Capitalei i s-a atribuit numele său. Deşi de mici dimensiuni, pe această stradă se află clădiri importante precum Palatul Fundaţiei Regale Carol I, construit în perioada 1891-1895, după planurile arhitectului Paul Gottereau. Clădirea a fost dedicată sărbătoririi a 25 de ani de domnie a Regelui Carol I, fiind destinată a găzdui sediul Fundaţiilor Regale şi de a fi un centru cultural în care să se desfăşoare conferinţe, întâlniri. În acest sens, clădirea a fost dotată în 1914 şi cu o bibliotecă, devenită, în 1947, "Biblioteca Centrală Universitară". Alături de cei care au frecventat această bibliotecă, îmi aduc aminte atmosfera solemnă dar şi intimă pe care o degaja interiorul său bogat ornamentat, într-un stil propriu tuturor marilor biblioteci ale lumii. Din păcate, o bună parte a sa a dispărut odată cu incendiul din decembrie 1989. Clădirea a fost reconstituită cu ajutor internaţional într-o manieră modernă, dar care nu poate face uitată atmosfera vechiului edificiu.

Astăzi, pe această stradă, îşi au sediul o serie de instituţii importante: "Centrul Naţional al Cinematografiei!", "Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române", "Uniunea Arhitecţilor din România".

Construită în 1894, clădirea care a adăpostit Legaţia austro-ungară are o istorie specială: în perioada premergătoare Primului Război Mondial, acesta era centrul spionajului străin în România, pentru ca la un moment dat să devină unul din sediile cele mai importante ale Securităţii. "Specială" a fost şi soluţia arhitecturală care a fost aleasă pentru refacerea clădirii după ce ea a fost incendiată în decembrie 1989 (de cine ?), având, după părerea mea, un aspect hibrid, apropiat de unul din personajele Istoriei ieroglifice a lui Dimitrie Cantemir, "struţo-cămila"…

PS: În ceea ce priveşte activitatea primarilor post-decembrişti ai oraşului, este probabil prea devreme sau… prea târziu să le judecăm aportul. Celor care vor urma le dorim ca numele lor, asemenea unor predecesori, să fie atribuit unor străzi…