Sophia/ de Ciprian Măceşaru

eram gata,

m-am dus să mor de ficat,

dar în salon erau 4 bolnavi

mult mai bătrâni decât mine

care vorbeau despre

"cât de bine arată şi-acum sophia loren".

cumva asta mi-a fost de ajuns,

m-a pus pe picioare,

"numai să vrei", îmi spusesei

în ultima noapte.

m-am ridicat, aproape ca lazăr,

şi am ieşit din spital.

pe stradă treceau picioarele

sophiei loren, apoi sânii ei,

gâtul, ceva mai târziu ochii,

ca nişte bucăţi dintr-un adevăr

mult mai simplu decât tot ce-mi

închipuisem până atunci

despre viaţă.

nu mai eram poetul-vodcă,

nu mai eram poetul-moarte,

de-acum eram poetul-sophia loren.

am fugit până la tine

mai repede decât orice tramvai,

autobuz sau metrou,

te-am găsit aruncând

pieile pe care le lăsasem în urmă,

pieile mele vechi, de poet-drac.

mi-ai zâmbit şi ai plâns,

te-ai adâncit în braţele mele

şi a fost bine, şi a fost prima oară.

Din volumul în curs de apariţie "Roşu pentru pietoni"