Constantin Rezachevici: „În istorie au apărut «şcoli doctorale», cam ca şcolile de scriitori sau ziarişti din anii stalinismului”/ de Dan Frăţică

Născut la Iaşi, la 26 ianuarie 1943, Constantin Rezachevici a urmat cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, absolvite în 1965 A lucrat apoi, neîntrerupt, timp de 41 de ani, la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române, străbătând toate treptele, de la cercetător stagiar la cercetător principal (din 1997 până în anul pensionării, 2006). Din 2007 îşi continuă activitatea în calitate de cercetător ştiinţific I la Centrul pentru Patrimoniul Românesc din cadrul Institutului de Istoria Artei "George Oprescu" al Academiei Române. Doctor în ştiinţe istorice cu teza "Radu Şerban şi epoca sa" (1978), laureat al Premiului "Nicolae Bălceascu" al Academiei Române pe anul 1978, Constantin Rezachevici este specializat în istorie medievală. A publicat mai multe volume (între care Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, 1998; Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XV. Evoluţia unui concept în contextul vremii, 2001; Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881, I, Secolele XIV-XVI, 2001) şi peste 300 de studii consacrate acestei perioade, a participat la elaborarea unor fundamentale volume colective (între care vol. V al tratatului academic de Istoria românilor, 2003), contribuţiile sale impunându-se prin bogăţia surselor (interne şi externe), rigoarea şi meticulozitatea documentării. A fost, de asemenea, editorul multor documente interne şi externe (Cronica Moldovei de la Cracovia. Secolul XIII - începutul secolului XVII, 2006 etc.).

- Domnule Constantin Rezachevici, sunteţi cercetător ştiinţific în domeniul istoriei medievale româneşti de aproape cinci decenii. Ce rol are istoria în general astăzi în evoluţia societăţii?

- Într‑adevăr, sunt cercetător ştiinţific în cadrul Academiei Române de peste 45 de ani. Fiind de formaţie enciclopedică, m‑a interesat tot ce ţine de istoria românească şi universală, din Antichitate până la Epoca Contemporană, dar am cercetat şi am scris în domeniul istoriei medievale româneşti, o epocă de peste 1600 de ani, rareori depăşind‑o, epocă, oricum, cu mult mai întinsă şi mai dificilă decât cea Modernă, de circa un secol, sau decât cea Contemporană, de câteva zeci de ani. Desigur, istoria poate să atragă pe mulţi, care au înţeles, fie şi intuititv, că cea reală întrece cu mult literatura de imaginaţie. Iar istoricul beneficiază de experienţa societăţii (dincolo de cea proprie) care îi sporeşte considerabil înţelegerea fenomenelor sociale. Apoi, să nu uităm că oamenii îşi caută foarte adesea rădăcinile, pentru a se simţi împliniţi în cunoaşterea de sine. E un fenomen universal. În anii '70 ai secolului XX, la televiziunea noastră rula un serial american intitulat chiar aşa, Rădăcini, în care un afroamerican, urmaş al sclavilor, îşi căuta obârşia africană. Pe mulţi oameni cunoaşterea fenomenelor istorice i‑a ajutat în trecut, ca şi acum, să treacă mai uşor prin perioadele dificile ale istoriei, precum ocupaţia hortistă în Transilvania, sau cea sovietică a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, dictatura stalinistă, cea totalitar‑socialistă sau actuala democraţie mai mult sau mai puţin "originală". Totul trece, se spunea încă din Antichitate. Totul se plăteşte, s‑a spus mai târziu, când istoria a dovedit că mulţi chiar au dat socoteală, într‑un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, pentru faptele lor. Istoria e o ştiinţă vie, care se îmbogăţeşte mereu cu izvoare şi cunoştinţe despre trecut. Ea modelează gândirea, caracterele, putem spune chiar că formează caractere, aspect pe care se punea mult accent în învăţământul dinainte de 1947 (îndeosebi la tineri, de aceea nu trebuie scoasă din şcoală), îmbogăţeşte cultura generală. Ca atare, pentru unii politicieni e o disciplină primejdioasă. O naţiune cultivată, care gândeşte sănătos, e greu de condus după bunul plac al unor conducători cu o pregătire inferioară. Aceştia preferă o gloată needucată, fără conştiinţă de sine, pe care o pot manipula cum vor. Pentru aceasta, între altele, marginalizează şi reduc semnificativ orele de istorie din şcoli, proces vizibil şi la noi mai cu seamă după 1996. Cunoaşterea istoriei unui popor de către sine, dar şi de către celelalte neamuri este, aşadar, primul indicator al locului pe care îl ocupă pe plan universal. Nu e întâmplător faptul că în vremea noastră istoria românilor e fie trecută cu totul cu vederea, fie abia menţionată în istoria Europei, şi avem, din nefericire, destule exemple dureroase pentru noi de acest fel, asupra cărora nu insist aici. Şi asta nu din vina istoricilor!

- Cunoaşteţi bine evoluţia istoriografiei româneşti din trecut, despre care aţi şi scris, ce ne puteţi spune despre cea actuală?

- Am urmărit încă din şcoală, de‑acum mai bine de jumătate de secol, evoluţia istoriografiei noastre, într‑o vreme când publicaţii ştiinţifice şi academice, precum "Studii", apoi "Revista de istorie", se găseau la chioşcurile de presă şi încă în tiraje de neimaginat azi. Împreună cu regretatul coleg Paul Cernovodeanu, am publicat un cuprinzător bilanţ al Medievisticii româneşti dintre 1944 şi 1980 pentru Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice din 1980 de la Bucureşti, apoi în ianuarie 1990, după evenimentele din decembrie trecut, am fost primul istoric din ţară care am scris un articol despre Avataruri în medievistica românească în anii regimului totalitar‑socialist. Comparativ, istoriografia actuală se deosebeşte uneori destul de mult de cea din perioadele trecute, cu bune şi rele. Principala trăsătură a celei de azi este lipsa de coordonare proprie, ca să nu zic de haosul în care se desfăşoară. Libertatea de exprimare e un lucru bun, după care istoricii au tânjit şi s‑au luptat între 1944 şi 1989, dar faptul că după 1989 oricine scrie după cum îl taie capul, urmând fie mode interne, fie modele externe, fără a ţine seama decât în mică măsură de adevăratele imperative ale istoriografiei româneşti actuale, nu e un fapt pozitiv, libertatea de exprimare e benefică, dar haosul e altceva. Academia Română, luându‑şi în serios menirea pentru care a fost înfiinţată în secolul XIX, a oferit unor generaţii diferite de istorici posibilitatea de a‑şi sintetiza coerent cunoştinţele, publicând, cu mari eforturi, în 2002-2003, o impozantă Istoria românilor în 11 volume masive. Aceasta a fost urmată, începând din 2011, de ediţia a II‑a, în curs de apariţie, evident cu scopul îmbunătăţirii lucrării. În ciuda invidioşilor (deh, invidia profesionaă veche de când lumea!) care au refuzat să participe la acest mare efort ştiinţific, dar s‑au dovedit apoi foarte critici de pe margine, faptul că această mare lucrare, deloc ieftină, s‑a epuizat destul de repede, ca de altfel şi primele volume din ediţia a II‑a, spune multe despre dorinţa românilor de a‑şi cunoaşte cu adevărat trecutul.

- Vorbeaţi despre bune şi rele în istoriografia actuală…

- Desigur, e un fapt foarte benefic deschiderea spre exterior survenită după 1989. Tinerii au prilejul să ia contact direct cu alte istoriografii, au acces la universităţi prestigioase externe. Numai că aici intervin şi aspecte mai puţin plăcute. De pildă, unii bursieri Sörös s‑au întors în România cu concepţii străine adevărului istoric, istoriografiei şi intereselor naţionale. Moderând în 2000 la Chişinău un simpozion al tinerilor cercetători din întreg spaţiul românesc şi folosind pentru epoca lui Mihai Viteazul sintagma "cele trei Ţări Române" cu sens etnic, un grup de astfel de bursieri de la Cluj‑Napoca a intervenit vehement: "Transilvania nu e ţară românească!". Îmi amintesc şi de un alt individ care, cam în aceeaşi perioadă, declara că s‑a săturat de România şi vrea o Transilvanie total sau măcar parţial separată de aceasta… Oare de ce tinerii care studiau în afară în perioada interbelică nu se înapoiau în ţară cu astfel de concepţii?

Desigur, ca în toate timpurile, există şi astăzi lucrări istorice foarte bune, însă, din păcate, cele slabe, cu autori din toate categoriile de vârstă, sunt percepute ca atare mai cu seamă de către adevăraţii specialişti, în vreme ce marele public iubitor de istorie poate fi uşor păcălit. Pentru că există în prezent o cantitate uriaşă de lucrări istorice conjuncturale, parazitare, de compilaţie, mergând până la plagiat, dominate de eseistică, antropologie etc., care tind să înlocuiască cercetarea istorică barată pe documente de arhivă. Din nefericire, tocmai tinerii nu prea intră în arhive, fără de care cercetarea oricărei perioade e de neconceput. Numai că documentele medievale necesită cunoştinţe speciale de paleografie, limbi slave, latină, greacă etc., care s‑au cam scos de prin facultăţi, aşa că tinerii preferă să asiste la cursuri de masterat sau doctorat, care, în plus, le oferă o diplomă oarecare, urmărind, exact contrar sfatului lui Albert Einstein, să aibă mai mult succes decât valoare. Cât priveşte îndeosebi pe istoricii contemporanişti, care lucrează de obicei cu izvoare frumos scrise, bătute la maşină sau chiar tipărite, le procesează şi adunându‑le, cu un studiu introductiv, într‑o carte pe care o semnează ca şi cum ar fi fost scrisă de ei în întregime, îşi măresc listele bibliografice şi CV‑urile, după sistemul din colegiile americane, pentru obţinerea de titluri şi posturi. Fără înodială, peste tot există şi excepţii…

- Ce ne puteţi spune despre unele CV impresionante ale unor personaje care nu s‑au remarcat prin lucrări ştiinţifice?

- Impostura a existat în toate timpurile, dar iese agresiv la iveală în momente de cotitură ale istoriei şi trebuie decenii pentru ca valorile să iasă din nou la lumină. Comuniştii au distrus după 1944 o categorie valoroasă de oameni de ştiinţă, etichetaţi drept burghezi, iar profitorii loviturii de stat din 1989 au înlăturat, treptat, adevăratele valori, pentru că impostorul are complexe de inferioritate în preajma unui adevărat om de ştiinţă şi nu suportă concurenţa. Desigur, adevăratele valori îşi croiesc drum în cele din urmă, dar între timp trec decenii, iar nulităţile prosperă. În anii '60 ai sec. XX în domeniul istoriei erau doar trei centre importante universitare şi de cercetare academică la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, cu câţiva profesori universitari şi cercetători principali binecunoscuţi. Astăzi, există circa 80 de universităţi cu sute de "profesori universitari" (unde sunt lectorii şi conferenţiarii, care abia se văd?!) în colţurile cele mai neaşteptate ale ţării, nu pentru luminarea oamenilor, ci pentru câştigurile "managerilor". Cum apar astfel de "prof. univ." (sau alte grade didactice) mai ales în Bucureşti? Foarte simplu. Se "fac" în provincie şi apoi se transferă în Capitală. Ştiu ei cum… Doctoratele, care înainte de 1990 încununau o carieră construită cu trudă, chiar în tinereţe, astăzi sunt la îndemâna oricărui nechemat, care după obţinerea titlului (şi aici sunt multe de spus!) devine egal, sub acest aspect, cu un adevărat om de ştiinţă, ceea ce nu e drept! Au apărut chiar "şcoli doctorale", cam ca şcolile de scriitori sau ziarişti din anii stalinismului. Lucrări de doctorat ce se cumpără (ca şi cele de licenţă), care sunt alcătuite prin activitatea unor subordonaţi (de aceea titularii prinşi cu mâţa în sac jură pe drept cuvând că n‑au scris ei) sau din plagiate, mai ales în cazul politicienilor lipsiţi de timp pentru o adevărată cercetare, cum ne dezvăluie char presa, nu sunt o raritate, şi, din nefericire, umbresc munca doctoranzilor cinstiţi.

Evident, istoria românească se cercetează în România, din arhivele străine putând fi aduse izvoare importate doar pentru anumite teme şi doar dacă se face cercetare de arhivă! Din snobism însă, unii vor titluri doctorale din străinătate (dă bine la CV!). Şi aşa, de pildă, un doctorat cu subiect românesc e luat… în Canada. Iar astfel de cazuri nu sunt rare. Apoi, prin anii '80 ai secolului trecut, un istoric american aflat la Bucureşti m‑a pus în gardă asupra anumitor lucrări cu titluri atrăgătoare ale unor cercetători americani, în realitate simple compilaţii. Astfel de lucrări la ei nu se plăteau la publicare, în schimb, pe baza lor se obţinea un grad didactic superior, retribuit pe urmă ani în şir. Iată însă că acest sistem păgubos pentru istoria cu adevărat ştiinţifică, prin care au văzut lumina tiparului nenumărate compilaţii de duzină, a fost preluat şi la noi după 1989, ducând la apariţia unor grafomani interesaţi doar de sporirea listei lor de lucrări, menită să impresioneze pe alţii de acelaşi calibru.Vorba lui Păstorel Teodoreanu: "Scriu unii tot felul de prostii ca alţi proşti să citească şi să se mire"!

- Ce alte trăsături ale istoriografiei actuale v‑au mai atras atenţia, îndeosebi în ultimul timp?

- Din motive lesne de înţeles, nu mă voi referi la cele pozitive, care, repet şi subliniez, există, ca, de altfel, în toate perioadele istorice. Desigur, istoriografia română a adoptat şi în trecut modele străine. Însă eseistica, antropologia aşa‑zis istorică, istoria speculativă, fără viziune de ansamblu, sau, dimpotrivă, cea generalizatoare, fără suport faptic, la mare preţ acum la noi, reprezintă abordări contraproductive. Istoricul medievist, dar nu numai, trebuie să se bazeze pe izvoare documentare, iar ipotezele sale este necesar să urmeze un curs al credibilităţii, bazat şi pe o foarte bună cunoaştere a perioadei la care se referă. A încerca (eseu înseamnă tocmai "încercare") să construieşti o teorie ipotetică despre un fapt istoric ignorând izvoarele vremii, e ca şi cum ai încerca să construieşti o clădire începând de la etajul întâi. De pildă, Neagu Djuvara, care nu e istoric, cum îl tot prezintă diverşi redactori şi ziarişti în necunoştinţă de cauză, ci doar un simplu filosof (după studii) şi om de bogată cultură generală, afirmă că Basarab I ar fi fost cuman, deoarece, aşa cum se ştie demult, numele său e într‑adevăr turcic. Numai că însuşi adversarul său, regele Ungariei, Carol Robert, îl numeşte într‑un document din 19 mai 1335 "Basarab Olacum", adică Românul. Peste asta nu se poate trece, şi i‑am atras atenţia de mai multe ori, chiar în publicaţii. Cu toate acestea, plăcutul coseur care este Neagu Djuvara trece nonşalant peste mărturia de prim rang a unui document chiar din acea vreme, ceea ce un profesionist nu ar face. Nu întâmplător, lui N. Djuvara studii precum cele ale mele din Cronologia critică a domnilor… i se par "un adevărat casse tête chinois". Oricum, eseistica aşa cum o înţelege Djuvara este cu totul contraindicată pentru investigarea şi definirea istoriei ştiinţifice. Iar istoricii români, mai ales după 1989, nu au practicat o eseistică strălucitoare de tip franţuzesc, aşa cum, de pildă, făcuse Alexandru Paleologu în alte domenii şi în alte timpuri. Eseistica lor, mai nou "documentată", e greoaie, cenuşie, greu digerabilă. Iar antropologia, care dintotdeauna a cercetat omul cu problemele sale fizice, acum o definesc din dorinţă de originalitate, ca pe o ştiinţă istorică despre om nu despre fapte, uitând că acestea, ca şi mecanismele materiale, sunt create tot de către om. Şi atunci prin ce se deosebeşte antropologia zilelor noastre de istoria din toate timpurile?

- Totuşi, sub aspect critic, ce e specific istoriografiei actuale?

- Istoriografia fiecărei epoci are specificul ei. Aşa cum spunea un gânditor italian, fiecare generaţie scrie istoria, se înţelege după nivelul său de înţelegere. Dar, atenţie, aceasta nu înseamnă că trebuie "rescrisă" istoria după comandamente politice sau de altă natură, cum s‑a întâmplat după 1950 în epoca stalinistă a internaţionalismului proletar (de fapt sovietic), sau s‑a încercat după 1989, în epoca postrevoluţionară a internaţionalismului capitalist, căci acesta e o manipulare profund neştiinţifică a istoriei. Iar după cum spune Napoleon, extremele se ating.

Vorbind acum, reamintesc, doar despre aspectele negative, pe lângă cele deja menţionate, aş remarca, într‑ordine aleatorie, nu doar, subliniez din nou, că se scrie enorm, oricine îşi editează orice, la propriul calculator, în tiraje confidenţiale, publicate direct la tipografii sau edituri obscure din toată ţara, pentru ca titlurile respective să apară în bibliografia istorică generală de la Cluj‑Napoca, şi mai ales în C.V.‑urile personale, dar mai ales că din acestea rezultă un număr uriaş de lucrări banale, parazitare, fără nicio însemnătate pentru istoriografia ştiinţifică. În plus, cronofage pentru cercetătorul serios care încearcă să fie la curent cu tot ce apare în domeniu. Astfel de lucrări circulă de obicei între autor şi prietenii săi. În fapt, cum remarca M. R. Iacoban, acum cu cât se vând mai puţine lucrări, cu atât se tipăresc mai multe. Ignoranţa, amatorismul şi chiar prostia (uneori bine intenţionată) sunt larg răspândite, în nădejdea că specialiştii consacraţi nu vor riposta. Ceea ce, de altfel, se şi întâmplă, valul de amatorism fiind de nestăvilit. Doar câteva exemple dintre mii. O oarecare autoare vorbea serios în august 2011 despre "steagul liturgic al lui Ştefan cel Mare", de parcă liturghiile din timpul lui Ştefan s‑ar fi desfăşurat în prezenţa unei astfel de "steag liturgic" (?!). În realitate, e vorba de steaguri militare medievale, pe care figurează în mod obişnuit la acea vreme reprezentări religioase (două s‑au păstrat din vremea lui Ştefan), obiecte‑simbol de preţ, care în toată Europa în vreme de pace se păstrau în biserici până în secolul XVII. Iar discuţiile şi clarificarea acestei probleme datează de multe decenii… Autorul unui text din calendarul "Flacăra" pe 2012 (sub data de 18 iunie) afirmă nici mai mult, nici mai puţin că regina Franţei Maria Antoaneta (1755-1793) a trăit "la sfârşitul secolului" al XVII‑lea (!) iar împărăteasa Joséphine, soţia lui Napoleon I, "lansează moda miresmelor exotice… care îi amintesc de copilăria petrecută în Africa" (!), deşi ea era o creolă din Martinica, insulă din Antilele Mici, aflată în Marea Caraibilor. Mă opresc, căci aş putea umple un volum masiv cu astfel de mostre.

În domeniul tipăriturilor, de altfel, haosul şi lipsa de conştiinţă profesională duc, mai nou, la manifestări aberante. În ultimii ani am văzut cu stupoare că mi‑au fost republicate rexte la Chişinău, Botoşani, Cluj‑Napoca, Cernăuţi, Craiova, fără să fiu întrebat, sau, şi mai rău, sub titluri care nu‑mi aparţineau, neavând controlul materialelor! Tot felul de nechemaţi dornici de afirmare/ parvenire, unii chiar cu intenţii bune, alcătuiesc publicaţii tematice, scot reviste efemere, se declară sau sunt numiţi "istorici" medievişti, modernişti etc. Chiar şi cei cu studii de istorie trec cu nonşalanţă de la o epocă la alta, îndreptându‑se mai ales spre istoria contemporană, mai uşor de înţeles, însă percepută adesea ca politică actuală. Şi încă, dacă se urmează evoluţia cronologică de la Evul Mediu la Contemporaneitate mai e cum e, dar invers, de la aceasta la Epoca Medie e de‑a dreptul jenant, căci respectivii nu cunosc instituţiile şi viaţa medievală specifică, căreia îi atribuie tot felul de concepte actuale, reiau, din ignoranţă, teorii depăşite, chiar infirmate, crezând că fac "descoperiri", astfel că "bat la porţi deschise" de mult, mai cu seamă că nu se tem de un eventual răspuns. Cred în mituri sau legende de feluri existenţei reale, determinată istoric, a lui Negru Vodă sau Radu Negru ş.a. Cei mai tineri, dar nu numai, care nu pot stăpâni uriaşa bibliografie actuală, ca să nu mai vorbim de cea dinainte, preferă să facă "tabula rasa" din contribuţiile înaintaşilor, citând cel mult doar cărţi şi ignorând studiile, indiferent cât de temeinice erau, informându‑se adesea de pe internet şi citând la bibliografie efemere situri, greu sau chiar imposibil de controlat. În plus, "tineri" sau "bătrâni", mulţi aşa‑zişi specialişti sau amatori caută doar afirmarea printr‑o "originalitate" forţată de dragul căreia sunt gata să facă orice compromis şi să declare orice. Cazul lui Neagu Djuvara şi al celor care l‑au luat în serios, propunând studii de paleogenetică în legătură cu dinastia urmaşilor lui Basarab I e semnificativ în acest sens. Cineva chiar materializează această căutare cu orice preţ a originalităţii, afirmând că de acum trecem de la "istorie de parastas" (de pomenire, la care însă alţii recurg cu voluptate), sau de la "ce s‑a întâmplat?" la "ce s‑a scris despre ce s‑a întâmplat?" (În "Archiva Moldovei", Iaşi, I (2009), p. 79), ceea ce, în realitate, în ciuda exprimării preţioase, nu e altceva decât o banală introducere bibliografică de la începutul oricărei teme, aşa cum s‑a făcut în toate timpurile!

Va urma