Departamentul prostituţiei (II)/ de VT Morogan

Autor: V.T. Morogan 26.10.2012

Chemările asidue la rugăciune ale muezinului moscheii Sidi Bou Othmane încetaseră de câtva timp, iar mica piaţetă Zayan dormita în lumina puternică a soarelui de amiază. Casele albe cu două etaje, lipite una de alta, cu obloane albastre şi porţi de fier ghintuite, de aceeaşi culoare, atât de specifice Medinei, păreau pustii, abandonate din motive necunoscute de cei care le locuiau. Magazinele de suveniruri şi alte obiecte curioase, de la parterul lor, erau şi ele pustii. Proprietarii se rugau, iar turiştii se retrăseseră spre restaurantele dinspre port care ofereau mâncăruri mai adecvate gustului lor. Un arbore mare, un ficus de proporţii de neimaginat pentru un european, îşi arunca umbra deasă, acoperind aproape jumătate din mica piaţetă. Sub el, fraţii Azabal, proprietarii restaurantului "La Tagine", aşezaseră mese rotunde, nepretenţioase, înconjurate de scaune din fier forjat, cu perne îmbrăcate în piele tocită de atâta folosinţă. În apropierea intrării în restaurantul întunecos şi răcoros se afla o tablă neagră, pe care era anunţat meniul zilei, precum şi o canapea jerpelită, dar confortabilă, din piele, cu o masă lungă şi joasă în faţa ei, unde obişnuia să stea cu rândul unul dintre fraţi, sorbind din ceaiul de mentă şi veghind la confortul şi necesităţile clienţilor.

Pe această canapea, sorbind dintr-un pahar uşor aburit cu pastis, stătea acum Jaques Brunell, corespondent de presă pentru Nordul Africii al cotidianului francez Le Figaro, în aşteptarea orei unu, oră la care cei doi fraţi de origine berberă începeau să servească masa de prânz. De zece zile, de când sosise la Essaouira pentru conferinţa în legătură cu drepturile femeilor şi ale copiilor din Africa, conferinţă care avea loc la hotelul Sofitel Thalassa şi despre care trebuia să scrie o serie de reportaje, mâncase întotdeauna la prânz aici. Fraţii Azabal erau renumiţi pentru taginele şi couscous-ul lor. Astăzi, era anunţată o tagine de peşte, fel din care gustase de altfel odată şi care fusese absolut delicios.

Muzica în surdină de la cafeneaua de alături, ţinută de un spaniol din Barcelona, nu-l deranja, ba chiar îi mărea senzaţia de plăcere provocată de lichidul opalescent din pahar. Jaques Brunell era un bărbat cu gusturi sofisticate, un estet, iar locul acela îl satisfăcea pe deplin. Răcoarea de sub ficusul gigantic, casele albe în lumina necruţătoare a soarelui, culorile vii ale florilor din ghivecele de la ferestre, ritmul voluptos al muzicii spaniole, aroma băuturii din care bea şi liniştea, mai ales liniştea, îl făceau aproape euforic. Ce bine că americanul acela, Kevin, se hotărâse să ia prânzul în altă parte. Gândul la o conversaţie prelungită cu acesta îl înfiora. Hotărât că americanii nu-l atrăgeau. Prea simpli, aproape infantili, imposibil de vorbit cu ei. Colegul de la The Guardian, Brian Fielding, îl implicase într-o afacere destul de periculoasă. Desigur, foarte interesantă pentru o anumită falangă a ziarului la care lucra însă nu lipsită de riscuri. Informaţiile erau de-a dreptul înfricoşătoare, de tip SF Noroc că Jean-Pierre, şeful lui, fusese dispus să plătească suma cerută de psihologul acela, Patrick McGeen. Bineînţeles că Jaques inclusese în ea şi un comision pentru el şi încă unul destul de mare. Iar acum, Kevin îi transmitea că trebuiau implicate şi alte persoane. Psihologul dorea publicitate cât mai mare. Amnesty International, Human Rights şi chiar UNICEF-ul, ONU-ul. Acest lucru îl plictisea peste măsură. Dacă persoanele doreau să fie retribuite? Atunci, comisionul lui s-ar fi diminuat drastic, iar el avea nevoie de banii aceia.

Jaques Brunell a oftat şi, sorbind ultima înghiţitură de pastis, a privit distrat în jur. Piaţeta începuse să se umple de lume. Turiştii flanau, cercetând asiduu obiectele din piele sau alte curiozităţi expuse la magazinele de suveniruri, câţiva se aşezaseră la cafeneaua spaniolului şi discutau zgomotos în diverse limbi. Piaţeta zumzăia acum ca un stup cu albine. Mesele din jurul lui fuseseră deja ocupate de localnici şi de câţiva turişti mai îndrăzneţi. Cel mai tânăr dintre fraţii Azabal stătea în pragul uşii şi privea cu ochi alerţi clienţii. Prinzând privirea întrebătoare a lui Jaques Brunell, i-a zâmbit şi i-a făcut semn să stea liniştit la masă, îl va servi acolo. Era ora unu şi un sfert. "Voi vedea diseară, la recepţia de la Sofitel, pe cine reuşesc să conving să colaboreze fără bani. Din fericire, există şi idealişti pe lumea asta ..." şi-a spus în gând francezul şi i-a făcut semn fratelui cel mic să vină să ia comanda.

*

Îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare ecru şi cămaşă din mătase violacee, deschisă la gât Jaques Brunell privea cu ochi de estet splendidul aranjament floral al sălii de recepţie, bând încet şampania bine frapată. Din păcate, mâncase prea mult la prânz din tagina fraţilor Azabal, care fusese absolut divină, aşa încât nu putea să profite de opulenţa culinară desfăşurată atât de elegant pe mesele lungi, negre, cu incrustaţii de sidef. Gustase totuşi câte ceva, destul de mult de altfel din icrele negre iraniene, însă prefera să se oprească. Risca o indigestie. Brian Fielding, colegul de la The Guardian şi de cameră, era plecat la Casablanca. Se întorcea seara târziu, altfel ar fi onorat din plin abundenţa din seara aceea. Jaques Brunell era un bărbat în plină maturitate, considerat atractiv de sexul opus. În fine, sofisticat atractiv. Chip cu trăsături fine şi ochi negri, îndrăzneţi, păr destul de des, vag argintat la tâmple, gură cu buze subţiri, dar în chip paradoxal senzuală şi un glas moale, cu accente de om cultivat. Îşi aruncă privirea de jur împrejur. Femei de diferite vârste, unele frumoase, altele mai puţin, însă toate elegant îmbrăcate. Femeile pe care le căuta el nu se aflau acolo.

Se hotărî să iasă în curtea interioară a hotelului. "Magnific!" a exclamat Jaques Brunell cu glas tare. "Arabii posedă cu siguranţă simţul frumosului, al luxului" a continuat în gând şi a păşit pe ceramica superb ornamentată. S-a oprit sub un palmier şi a început să cerceteze cu priviri leneşe grupurile de invitaţi. Două siluete de lângă piscina de culoarea safirului i-au captat atenţia. "Ele trebuie să fie. Nimeni altcineva nu ar fi venit îmbrăcat în blugi şi maieu la o astfel de festivitate. Atrăgătoare, dar încăpăţânate!" a exclamat în gând şi s-a apropiat cu paşi lenţi de cele câteva persoane care discutau animat, chiar pe marginea piscinei, în apropierea unei fântâni arteziene.

- Bună seara doamnele mele şi domnilor, a salutat ceremonios Jaques Brunell grupul de lângă piscină. O seară splendidă pentru încheierea unei conferinţe atât de reuşite. Draga mea Jacky ai făcut o prezentare foarte bună. Emoţionantă. Iar tu, Alexa, nici nu am cuvinte, a spus el şi s-a înclinat în faţa celor două femei tinere care-l priveau întrebător. Vă rog să mă iertaţi! V-am întrerupt discuţia. Îmi cer scuze! Vă rog să continuaţi. Despre ce anume vorbeaţi? a întrebat Jaques Brunell cu un aer interesat pe faţă.

- Despre dispariţiile misterioase din ultimul timp ale unor adolescenţi, în special din ţările Magrebului, a răspuns prompt un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum de in, uşor mototolit.

- Poate că adolescenţii dumneavoastră preferă să trăiască în Europa, a comentat Jaques Brunell. Ştiţi, condiţiile ...

- Posibil, a replicat bărbatul cel înalt. Din păcate, există unele informaţii că ar fi vorba despre răpiri.

- Răpiri! a exclamat jurnalistul francez. De unde deţineţi informaţiile?

- Nu sunt chiar informaţii, sunt mai curând zvonuri, a intervenit un alt bărbat din grup. Oricum, zvonurile conţin întotdeauna un sâmbure de adevăr ...

- Interesant! Foarte interesant! Un subiect bun pentru un reportaj ...

- Absolut nu! s-a opus pe ton ridicat bărbatul cel înalt. În absenţa unor dovezi sigure, astfel de articole n-ar face altceva decât să deterioreze relaţiile dintre organizaţiile de caritate şi autorităţi. Şi aşa întâmpinăm greutăţi!

- Vă rog să-mi scuzaţi curiozitatea dar dumneavoastră cu ce vă ocupaţi? l-a întrebat jurnalistul şi l-a privit ţintă în ochi.

- Anders Edfeldt, s-a prezentat bărbatul, aplecându-şi jenat pleoapele. Sunt psihiatru şi lucrez pentru Misiunea Medicilor Suedezi. În probleme de psihiatrie infantilă. Sunt staţionat pentru moment în Togo, la Lome. Alexa mă cunoaşte. Suntem prieteni.

- Prietenii Alexei sunt şi prietenii mei, l-a asigurat galant Jaques Brunell. Cred că aveţi dreptate. Ar fi prematur pentru intervenţia presei. Alexa, ma chere, cu ce te ocupi acum la Lome?

- Diverse forme de educaţie, a răspuns oarecum eliptic Alexa Vancea.

- Ce interesant! Ştiam că lucrezi pentru The Human Rights?!

- Printre altele şi pentru ei.

- Dar tu, Jacky? a insistat jurnalistul francez.

Jaqueline Van der Veld, o tânără blondă cu aspect adolescentin, tunsă scurt şi cu ochi extrem de albaştrii, a tresărit. Un val de roşeaţă i s-a răspândit pe faţa cu piele delicată, albă, ca un porţelan fin.

- Pentru moment, lucrez în Maroc, în apropiere de Tata, la o cooperativă pentru femeile singure cu copii, a răspuns aproape în şoaptă Jacky.

- Ce interesant! a exclamat Jaques Brunell, cu un aer de persoană entuziasmată. Vă rog să-mi scuzaţi curiozitatea, s-a repliat el rapid şi s-a înclinat cu curtoazie în faţa celor două tinere, dar au trecut aproape doi ani de când ne-am văzut ultima oară. Nici nu ştiţi ce plăcere mi-a făcut să vă ascult prelegerile din timpul conferinţei, a continuat Brunell cu acelaşi aer de entuziasm întipărit pe faţă. Doream să vă fac o propunere dar poate că este mai bine să vă las să continuaţi discuţia întreruptă atât de abuziv de mine.

Ochii verzi, cu adâncimi de ocean ai Alexei Vancea au sclipit maliţios.

- Cât de francez eşti Jaques! a exclamat aceasta şi a izbucnit în râs. Ai făcut o conversaţie de o jumătate de oră, total lipsită de interes pentru tine, sunt sigură de asta, când puteai să spui de la început că vrei ceva de la noi.

- Şi tu cât de româncă eşti Alex! a suspinat Jaques Brunell şi şi-a ridicat în aer mâinile cu degete fine şi unghii bine îngrijite. Conversaţia nu a durat mai mult de zece minute şi m-a interesat foarte mult. Aş propune să-l invităm şi pe domnul doctor Edfeldt, bineînţeles dacă este dispus să ne urmeze şi să ne plimbăm puţin pe malul oceanului, a încheiat Brunell şi l-a privit îndrăzneţ în ochi pe medicul cel înalt.

- Eu ... Da ... desigur ... s-a bâlbâit suedezul, luat prin surprindere. Desigur.

- Vă lăsăm atunci să continuaţi atât de interesanta discuţie, s-a adresat politicos francezul celorlalţi din grup. O seară plăcută! a adăugat şi, luându-le de braţ pe cele două tinere, s-a întors cu spatele şi a pornit cu paşi lenţi spre poarta în formă de arcadă, care dădea pe strada Mohamed V.

Anders Edfeldt s-a desprins de grup şi i-a urmat cu un aer uşor aiurit întipărit pe chipul palid. "Francezii sunt extraordinari!" a exclamat în gând în timp ce traversau şoseaua bine luminată din faţa hotelului, în drum spre plajă.

Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing

FOTO: Autorii: Viorica şi Teodor Morogan