În numele câinelui (II)/ de Claudia Golea Sumiya

Claudia Golea Sumiya s-a născut pe 2 decembrie 1968, la Bucureşti.

A copilărit în Franţa, la Paris. În 1980 se întoarce la Bucureşti. În 1991 a absolvit japoneza-engleza la Universitatea Bucureşti. În 1992 pleacă pentru doi ani în Japonia. De atunci. Claudia Golea Sumiya călătoreşte mult, dar locuieşte pentru perioade mai îndelungate în Japonia şi în Thailanda. În 1998 publică romanul Planeta Tokyo la editura Nemira. Tot la Nemira apare în 2000 romanul Tokyo by Night. În 2004 apare la editura Polirom Vară în Siam. În 2005 publică tot la Polirom French Coca-Cola. Tot în 2005, Polirom reeditează Planeta Tokyo şi Tokyo by Night. În 2007 apare la editura Trei Flower-Power Tantra.

Claudia Golea Sumiya locuieşte în prezent în Japonia împreună cu soţul ei, Haruya, căţelul Shiba şi motanul Sultan.

Fragmentul de mai jos face parte din romanul În numele câinelui, în curs de apariţie la editura Minerva.

*

* *

Pe 19 noiembrie, m-am dus să scot maşina din parcarea supraetajată şi am condus înspre casa Yokoo. Am ajuns după ce trecuse puţin de ora 9.00. M-am uitat o clipă înspre casa lui Yokoo din intersecţia din care aceasta se vedea. În faţa casei şi în jur nu era nici umbră de om şi nicio maşină nu era oprită pe drum. M-am gândit că poate nu avea încă pază. Pentru orice eventualitate, m-am dus şi în intersecţia opusă să mă uit. Lângă casa Yokoo era linişte absolută şi nici ţipenie de om sau de maşină. M-am gândit atunci că paza s-ar fi putut afla în casă şi m-am hotărât să mă întorc la apartamentul meu.

Conducând, mă uitam în urmă la eşecul meu din a doua zi şi îi ceream iertare căţelului meu: Chiro-cuţă, conform planului, trebuia să ucid patru balauri, dar n-am reuşit decât unul, adică un sfert din ceea ce mi-am propus. Am picat examenul.

Am ajuns acasă pe la prânz. Am oprit în faţa blocului şi am cărat toate lucrurile din maşină în apartament. M-am dus imediat să înapoiez maşina la Toyota rent-a-car. M-am dus apoi să iau şi Nissanul de unde-l parcasem şi m-am dus la agenţie să înapoiez maşina. Am programat atunci o maşină pentru 22 noiembrie. Aceasta pentru că nu renunţasem încă la răzbunarea mea şi pentru că, dacă renunţam, să mă duc să mă predau în această maşină. Dar deocamdată n-o aveam, aşa că m-am întors cu bicicleta acasă.

Imediat m-am uitat la televizor şi pe net. Se spunea peste tot, în legătură cu incidentele, terorism în urma scandalului pensiilor. La 18.00 am intrat în baie şi, pentru că eram obosit, m-am culcat apoi.

Pe 20 şi 21 noiembrie, în afară de faptul că m-am dus să mănânc la restaurant şi să cumpăr de mâncare de la supermarketul Don Quijote, am stat tot timpul în casă şi, uitându-mă la televizor şi pe net, mă gândeam la un al treilea plan. Dar nu-mi venea nicio idee bună şi energia mea scădea din ce în ce mai mult. Cum să-i mai pot eu ucide când ei aveau pază? După ce trecuse puţin de prânz, pe 21, am renunţat la răzbunare şi am hotărât să mă predau. Făcusem deja o declaraţie la computer, pe care am corectat-o astfel:

Răzvrătirea de această dată nu este terorism în urma scandalului pensiilor, ci este o răzbunare datorită faptului că un membru al familiei mele a fost ucis într-un ecarisaj cu 34 de ani în urmă! Eu am ucis un balaur fost administrator de stat şi o libarcă ce trăia cu balaurul, dar ei ucid încontinuu, în fiecare an, 500.000 de animale de companie fără nicio vină. Nu ucide fiinţe vii fără sens! Dacă ucizi fiinţe vii fără sens, gândeşte-te că asta se poate întoarce împotriva ta!

Dubii asupra eficienţei investigaţiei Poliţiei japoneze. Eu sunt stângaci (dacă o întrebi pe soţia lui Yoshiwara, ea îţi poate confirma acest lucru). Eu nu folosesc pantofi cu şireturi. Arma pe care am folosit-o în atacul soţiei lui Yoshiwara este cuţitul cu care l-am ucis pe Yamaguchi. În incidentul Yamaguchi, primul care mi-a apărut în faţă a fost balaurul Takehiko Yamaguchi. Destul.

Ca să trimit declaraţia a doua zi la toată mass-media, le-am căutat Home Page-ul pe net. Ziarele la care voiam să trimit erau: Yomiuri, Mainichi, Asahi şi Sankei. Dar am renunţat la Sankei, căci nu se putea trimite pe e-mailul lor prin copy-paste. Iar canalele de televiziune la care voiam să trimit erau: televiziunea naţională NHK, apoi Fuji TV, Nippon TV, TV Asahi şi TBS.

Pentru orice eventualitate, voiam să trimit şi la Editura Kodansha, care are un săptămânal. Săptămânalele sunt mai independente şi nu ascultă de autorităţi sau nu se lasă intimidate.

Apoi m-am pregătit să pun la poştă scrisoarea către părinţii mei şi lucrurile pe care aveam să le pun în maşină a doua zi.

Era vineri, aşa că de la 19.00 se transmitea la TV Tokyo Pochitama - Cuţu şi Pisi. Îmi plăcea mult această emisiune, n-o ratam în nicio săptămână şi o înregistram pe DVD. Am înregistrat-o şi în acea zi de 21 noiembrie. M-am gândit că nici acel program n-o să-l mai pot vedea şi m-am întristat puţin. L-am văzut de mai multe ori. Apoi aveam un DVD cu cele mai bune faze din Pochitama alese de mine şi m-am uitat şi la acela.

Era deja târziu, aşa că am intrat în baie şi apoi m-am dus să mă culc. Am strâns în ambele mâini talismanul şi am spus: Chiro-cuţă, iartă-mă! Dacă mă predau şi eu, ca şi tine, Chiro-cuţă, voi fi ucis de către stat, dar cu siguranţă voi renaşte şi apoi voi ucide şi mai mulţi balauri. Mă ierţi? Promiţându-i asta lui Chiro şi cerându-i iertare, am adormit.

22 noiembrie 2008 a fost ultima mea zi în Shaba, lumea terestră de dincolo de închisoare. M-am trezit pe la prânz, i-am spus lui Chiro bună dimineaţa şi imediat m-am uitat la televizor şi pe net. Dar nu erau noi ştiri despre incidente. Când am terminat, m-am pregătit să trimit declaraţia mea la mass-media, dar între timp s-a făcut ora la care trebuia să mă duc să iau maşina. Am întrerupt şi am ieşit din casă cu scrisoarea către părinţii mei. Am mers cu bicicleta şi am trecut pe la Poştă. Am trimis scrisoarea recomandată şi urgentă. Am lăsat bicicleta la rent-á-car şi m-am întors acasă cu maşina. Am pus imediat în ea lucrurile de care aveam nevoie: toate lucrurile pe care le folosisem la Yamaguchi, la Yoshiwara, cutiile pe care avusesem de gând să le folosesc la Soneda şi la Yokoo, caietul cu planul incidentelor, o cutie cu mai multe arme, cărţi de citit la închisoare, haine de purtat la închisoare, o pătură, nişte dulciuri şi băuturi energizante.

Am mers apoi la un magazin non-stop să le dau telefon părinţilor mei de la un public. Nu mai aveam telefon acasă, însă aveam în schimb multe carduri telefonice. Apoi m-am gândit că se auzea mai bine de la un public decât de la mobil. Dar nu a răspuns nimeni la telefon. Am lăsat să mai treacă timp până să mai sun din nou.

Am fost acasă, am luat trei CD-uri cu muzică şi m-am dus cu maşina în parcarea unui supermarket apropiat. Am stat în maşină vreo două ore să ascult muzică şi să mă relaxez. După ce trecuse de ora 18.00 am fost din nou să telefonez de la magazinul non-stop. A răspuns tata. Ca să nu-şi dea seama de nimic, i-am spus cu voce calmă: V-am scris o scrisoare şi v-am trimis-o astăzi. Va ajunge mâine pe la prânz. Puteţi s-o citiţi? Tata a răspuns: Bine. Am înţeles. Eu mi-am luat atunci la revedere şi am închis. Era prima dată când vorbisem în ultimii zece ani.

M-am întors acasă şi m-am pregătit din nou să trimit declaraţia la mass-media. Am terminat, dar n-am trimis-o imediat, căci voiam să o trimit de-abia cu puţin timp înainte de a ieşi din casă. Asta a fost după ce m-am uitat la ştirile de la televiziunea naţională NHK. Am trimis-o apoi. Numai NHK mi-a dat eroare şi n-am putut trimite acolo. În rest, totul a mers bine.

Am ieşit din casă şi m-am îndreptat cu maşina către Prefectura metropolitană de Poliţie. Când am intrat în Tokyo, am trecut pe la un magazin non-stop şi am cumpărat pâine şi orez umplut învelit în alge onigiri. Am mâncat în maşină împreună cu dulciurile şi băuturile energizante pe care le adusesem de acasă. Mă gândeam că, atunci când aveau să mă aresteze, mă vor ancheta toată noaptea fără să-mi dea să mănânc sau chiar să beau. Trebuia să rezist. Am ascultat din nou muzică în maşină înainte să mă predau. Am ascultat albumele Hysteria şi Pyromania ale lui Def Leppard şi albumul care poartă numele formaţiei al lui Queensryche.

După ce am mâncat şi am ascultat muzică, m-am îndreptat imediat înspre Prefectură. Când am văzut din depărtare clădirea, am apucat volanul cu dreapta, iar cu stânga am strâns talismanul şi i-am spus căţelului meu: Chiro-cuţă, mă duc acum. Când am ajuns la Prefectură, i-am spus celui care păzea poarta: Am o problemă. Pot să intru? - Ce problemă? a spus el. Eu i-am răspuns: Eu l-am ucis pe fostul vice-ministru administrativ al Sănătăţii. Dar paznicul nu părea să înţeleagă ce zisesem, aşa că a trebuit să repet de două-trei ori. În sfârşit, a înţeles şi a spus Aşteptaţi. S-a dus repede în clădire să cheme pe cineva. Imediat au apărut trei-patru poliţişti. Unul dintre ei m-a întrebat dacă aveam probe. Atunci eu am răspuns că aveam cuţitul pe care-l folosisem la Yamaguchi şi la Yoshiwara. Poliţistul a spus Arată-l! Am coborât din maşină, am luat de pe scaunul din spate rucsacul cu cuţitul şi i l-am dat. Poliţistul a deschis rucsacul şi a găsit cuţitul plin de sânge. A dat undeva telefon de pe mobil. La scurt timp au venit mulţi poliţişti şi maşini ale Poliţiei. Unul dintre ei a spus: Scoate toate lucrurile din buzunare! Eu am scos portmoneul şi ceasul şi le-am pus pe capota unei maşini. Apoi altul a spus: Arată-mi permisul de conducere! Când i l-am dat, poliţistul s-a uitat la el şi a luat legătura telefonic cu cineva. Apoi, când a terminat, a spus: Ora 21.00 şi nu mai ştiu câte minute, te arestez pentru port ilegal de arme. Sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit în Shaba. Mi-au pus cătuşele, m-au urcat într-o maşină a Poliţiei şi m-au dus la Poliţia din cartierul Kojimachi.

Cele de mai sus le-am spus şi la Poliţie, şi la Procuratură. Numai că nu am vorbit atât de amănunţit despre dialogul meu cu Chiro. După ce a analizat dovezile, şi detectivul a zis că în tot ce am spus şi am scris eu nu am minţit cu nimic. S-au scurs trei ani şi jumătate de la incidente şi eu am mai uitat. Toate cele de mai sus le-am verificat în procesul-verbal de după arestare.

Nu regret că sunt acum aici, la închisoare! Nu regret nici acum incidentele! Nu regret nici acum că m-am predat! Sunt aici acum pentru că eu am o misiune mai importantă decât propria mea viaţă. Eu sunt acum aici în numele dreptăţii. Anul acesta, pe 18 martie, am avut pentru a treia oară după ce am fost arestat visul cu Lordul Buddha Shakyamuni. Mă aflu într-un câmp de trestii susuki care cresc cât vezi cu ochii. Dintre nori, înveşmântat într-o lumină divină, cineva care seamănă cu Shakyamuni coboară şi îmi spune astfel: Tu nu te-ai predat pentru a fi judecat. Tu te-ai predat pentru a judeca. Tu te-ai predat pentru a judeca administratorii de stat, statul şi oamenii.

După ce am visat astfel, am avut revelaţia propriei mele misiuni.

Takeshi ne-a adus cu povestirea sa în punctul de unde am pornit, şi anume de la preluarea de către mass-media a incidentelor considerate a fi la început crime ale sectei Aum. După 22 noiembrie, canalele de televiziune şi ziarele au început să vuiască despre Chiro. Dar niciuncanal medianu i-a acordat lui Takeshi importanţa cuvenită şi nici măcar nu l-a tratat cu dreptate. Astfel, s-a scris despre el că tatăl lui l-ar fi dus pe Chiro la ecarisaj. S-a spus despre el că, deşi a fost ucis Chiro, el, Takeshi Koizumi, a ucis pe cine nu trebuia. Dar noi ştim că nu există om mai meticulos decât Takeshi şi că în alegerea victimelor sale el a fost meticulos. Şi mai ales nu s-a vorbit mai deloc despre animale. Este drept să ucizi un câine? Sau sute de mii? Dacă da, nu poţi atunci să ucizi la fel de simplu un om? Nimeni în presa japoneză nu şi-a pus această problemă. Această carte este scrisă pentru cei care cred că animalele sunt la fel de importante ca oamenii. Eu personal cred că poate ele sunt mai de preţ, pentru că au marea calitate a inocenţei. Toţi cei pentru care am scris această carte nu cred că este just să dispui cum vrei de viaţa animalelor. Numai pentru că ele nu sunt la fel de puternice şi de inteligente ca noi nu merită să fie ucise de oamenii fără milă şi caracter. Aceia nu sunt oameni. Sunt monştri, balauri, cum îi numeşte Takeshi. Takeshi este poate un criminal, dar criminali ca el sunt necesari. El este un justiţiar, în felul lui un erou. El ştie că noi îi creştem pe Shiba şi pe Sultan, dar ştie că, în acelaşi timp, ei ne cresc pe noi. De când îi avem, Haruya şi cu mine simţim că am evoluat, că suntem nişte oameni puţin mai buni decât înainte. De când nu mai mănânc carne sau produse animale respectul de mine însămi a crescut. Mă simt mult mai bine decât înainte şi nu ştiu ce am păzit până acum mai bine de un an, când încă băgam în mine hamburgeri şi aveam 78 de kilograme. Am ajuns acum la 50 şi ştiu că silueta mea este datorată dragostei mele pentru animale. La puţin timp după ce am renunţat să mai mănânc produse animale am avut şi eu un vis. Se făcea că eram printre multe animale: vaci, porci, oi. Nu ştiu ce făceam acolo. Nu făceam nimic, dar mă simţeam infinit de bine. Era un loc cald şi blând.

Dar să revenim la Takeshi…

13

De aproape patru ani, Takeshi îşi petrece viaţa într-o celulă minusculă, aşteptând să fie executat. A fost mai întâi la închisoarea prefecturii Saitama şi, după ce a fost condamnat la moarte de tribunalul regional Saitama, a fost mutat la închisoarea naţională din Tokyo, acolo unde sunt duşi toţi condamnaţii la moarte. Este o închisoare impecabil de curată, ca tot ce este japonez, dar Takeshi nu are în celula sa nici măcar un pat, ci numai o saltea, tot în stil japonez. Este foarte frig iarna - aerul condiţionat este fixat la numai 15 grade - şi este foarte cald vara, aerul condiţionat nefuncţionând deloc. Singurul lucru mai bun pare să fie masa despre care Takeshi mi-a spus că este foarte gustoasă având în vedere locul. Numai că la un moment dat, nefiind de acord cu sistemul închisorii, Takeshi a făcut greva foamei. Ajunsese atât de slab, încât nu-l mai recunoşteam. A renunţat apoi şi şi-a mai revenit.

Se poate oare spune că această ţară care măcelăreşte zilnic animalele de companie este paşnică? Această ţară nemiloasă care măcelăreşte până şi puii de câini şi de pisici este oare fericită? Este oare bine dacă continuăm această practică extrem de absurdă şi doar noi avem o viaţă bogată şi convenabilă? Dacă v-ar întreba nepoţii voştri de ce această ţară ucide căţeii şi pisicuţele fără vină, ce aţi răspunde? O să vă faceţi că nu ştiţi? Va merge oare să minţiţi că ţara nu face acest lucru? Sau veţi răspunde că n-ai ce-i face? Mai mult, dacă sunteţi întrebaţi: Bunicule, bunico, de ce nu opreşti această crimă abominabilă, de ce nu poţi să o opreşti? Ce ai făcut ca să o opreşti? - ce o să răspundeţi voi?

În această ţară în care, prin egoismul uman, într-un mod homocentrist, absurd, barbar, se ucid fără întrerupere fiinţele fără vină şi fără putere, ca şi cum puterea ar ţine loc de drept, nu există justiţie. (…)

Administratorii de stat ca voi, cu inima plină de egocentrismul uman, care nu pot judeca decât la rece, nu mă pot înţelege.

Dacă extratereştrii care ar avea o putere mult mai mare decât rasa umană ar pune stăpânire pe această planetă şi dacă ei le-ar face oamenilor ceea ce aceştia au făcut fiinţelor nevinovate şi fără putere, atunci oamenii n-ar avea nimic just de replicat. Nu le-ar putea spune extratereştrilor că greşesc din punct de vedere moral sau că sunt răi. Pe planeta aceasta, faţă de toate fiinţele vii, oamenii sunt răi şi feroce. (…)

În ultimul rând, întreb şi tot întreb: de ce este viaţa divină? De ce numai viaţa omului este divină? De ce oamenii care fură în mod egoist şi fără sens viaţa divină a fiinţelor fără vină şi putere sunt iertaţi? Fie ca toţi balaurii de pe planeta albastră şi frumoasă să dispară în totalitate fie şi cu o secundă mai repede, pentru ca animalele şi oamenii să trăiască împreună, în armonie.

Când Takeshi ne trimitea copia după Motivaţia sa de Apel, era la vremea Crăciunului şi a Anului nou, perioadă tristă la închisoare, de veselie în Shaba. Ca întotdeauna, Shiba şi Sultan îşi primiseră cadourile de Crăciun şi făcusem multe fotografii, pe care le pusesem într-un album, a cărui copie o trimisesem lui Takeshi. Erau aproape patru ani de când Shiba şi Sultan erau împreună cu noi. Mai ales în privinţa lui Shiba, Haruya şi cu mine aveam o satisfacţie deosebită. Ori de câte ori îl priveam ne aminteam cât de jigărit era când îl întâlnisem pentru prima dată pe când era maidanez şi cum tremura din toate încheieturile la ecarisaj şi cum era să moară. Dar reuşisem să-l salvăm şi Shiba devenise câinele fericit de acum, cu un guleraş de grăsime în jurul gâtului. Din păcate, medicii ne spuseră că Shiba este cam bătrân - vreo zece ani. Noi am fi vrut să aibă cât mai puţin, dar şi aşa sperăm să petrecem mult, mult timp împreună. Iar dacă totul merge bine, Sultan are toate şansele să ne îngroape. Am şi făcut un testament în privinţa lui şi şi a lui Shiba, în cazul în care ne îngroapă şi el. Cât despre Takeshi, deşi el luptă în continuare, întocmai câinelui său, aşteaptă să fie ucis de statul japonez. În Japonia, chiar dacă un deţinut este condamnat la moarte, pot trece foarte mulţi ani până când să fie executat. Dar Takeshi se teme că, deoarece el a ucis un înalt funcţionar de stat, odată ce va fi condamnat la moarte şi de Curtea Supremă, execuţia lui nu se va lăsa mult aşteptată. Haruya şi cu mine nu vrem să se producă această execuţie, căci aşa ceva ar lăsa un gol imens în sufletul nostru dar, deşi eu cred că, măcar puţin, el se teme, Takeshi spune că este pregătit.

Eu nu sunt trist. Chiar dacă sunt ucis, voi renaşte cu siguranţă. Eu cred că execuţia mea este numai un eveniment în cadrul procesului de evoluţie a mea în următorul stadiu. Când spun acest lucru, pot fi luat în derâdere pentru faptul că ar fi o simplă halucinaţie absurdă, dar, dacă cunoşti bine fizica contemporană, ştii că universul în care trăim este de fapt un loc magic şi straniu. Deci, de ce voi renaşte? Deocamdată nu pot nici eu să explic teoretic, dar cred că existenţa fiecăruia dintre noi, existenţa fiecărei molecule, existenţa fiecărui atom, existenţa fiecărui cuarc şi lepton este deja înregistrată într-un loc ceva mai vast decât propriul nostru univers, într-un ocean numit dimensiune, care se întinde la infinit şi în care pluteşte universul nostru. De aceea, dacă acest lucru înregistrat este downloadat în universul în care trăim, eu voi renaşte.

Maebashi, Japonia

31 mai 2012