O săptămână în decembrie/ de Sebastian Faulks

"Atât timp cât se aude muzica, trebuie să te ridici şi să dansezi…"

Londra, o săptămână înainte de Crăciun, 2007

Şapte zile, şapte personaje: un manager de fonduri speculative aflat în căutarea celei mai răsunătoare tranzacţii a vieţii sale, un jucător de fotbal profesionist recent sosit din Polonia, un tânăr avocat cu prea puţine cazuri şi prea mult timp pentru speculaţii teoretice, un student absorbit de teoriile islamiste, un autor de recenzii literare, un elev dependent de canabis şi de reality TV, şi un conductor de metrou - o tânără al cărei traseu uneşte toate aceste vieţi şi multe altele într-un circuit zilnic.

Cu un stil îndrăzneţ, romanul împleteşte iţele şi tiparele complexe ale vieţii urbane în lumea de astăzi. Lăcomia, efectele dezumanizante ale erei electronice şi fragmentarea socială sunt doar câteva dintre temele abordate cu un umor fin, dar acid. Adevărul stă scris în faţa lor cu litere de-o şchioapă, şi totuşi personajele refuză să-l vadă, continuând să-şi joace rolurile mai departe, ca şi când ziua de mâine ar fi doar un vis.

Scriitorul britanic Sebastian Faulks aduce sub lupă nu doar autoamăgirile eroilor săi superrealizaţi din punct de vedere economic, ci şi speranţele şi eşecurile lor. Pe măsură ce romanul înaintează spre un final dramatic, ei sunt forţaţi, unul câte unul, să se confrunte cu adevărata natură a lumii în care trăiesc.

"Secolul al nouăsprezecelea ne-a dat Bâlciul deşertăciunilor al lui Thackeray şi Prietenul nostru comun al lui Dickens... Secolul douăzeci şi unu ne oferă romanul lui Sebastian Faulks, O săptămână în decembrie." - The Sunday Times

*

Duminică, 16 decembrie

Ora cinci şi un frig teribil. Compactoarele şi ciocanele pneumatice bubuiau în buruienişul de lângă West Cross Route, în Shepherd's Bush. Cu numai zece luni înainte de programata inaugurare a celui mai mare centru comercial urban din Europa, pe locul acela acoperit de nisip nu se vedeau decât nişte grinzi şi nişte traverse scheletice sub macaralele roşii, deşi pe partea estică fusese ridicată deja faţada de culoarea mentei. Aici nu avea să fie un mall cu băncuţe şi copaci, ci o aglomerare comercială în centrul oraşului, în care lucrători imigranţi urmau a fi plătiţi cu capital străin pentru a stoarce profit peste profit de la fiecare londonez dotat cu un card de credit. Concomitent, la noul ei stadion "Emirates", numit aşa după o companie aeriană arabă, echipa Arsenal din nordul Londrei juca în lumina reflectoarelor cu Chelsea din vest, în vreme ce portarii - unul ceh şi celălalt spaniol - săreau în sus şi-n jos şi se băteau pe spate şi pe piept pentru a se încălzi. La Upton Park, în apropiere, suporterii părăseau stadionul după o înfrângere acasă, iar la numai câteva străzi distanţă de Boleyn Ground, cu amestecul său de sentimentalism şi de nemulţumire tipic pentru East End, o femeie solitară se ruga la mormântului unui bunic - venit din Lituania cu vreo optzeci de ani în urmă - în cimitirul supraaglomerat al sinagogii East Ham. Ceva mai sus, în Victoria Park, ultimii plimbători de câini îşi trăgeau corciturile înapoi, spre apartamentele din Hackney şi din Bow, din blocurile înalte punctate de antene de satelit ca nişte urechi ciulite către lumea de afară, în speranţa unor bârfe sau a evadării, în timp ce într-un taxi care rula pe Dalston Road înapoi la garaj, termometrul de la bord arăta minus două grade.

În micul său apartament din Chelsea, Gabriel Northwood, avocat pledant de vreo treizeci şi cinci de ani, citea Coranul şi tremura. Practica dreptul civil - atunci când practica ceva; asta însemna că nu era implicat în "condamnarea infractorilor", ci îi reprezenta pe oamenii angajaţi în litigii care aveau să le aducă reclamanţilor compensaţii financiare, în cazul în care câştigau. Mult timp, din motive pe care nu le putea înţelege cu nici un chip, Gabriel nu primise nici un fel de instrucţiuni de la avocaţii consultanţi - acea ramură a profesiei juridice de care depindea el în activitatea sa. La un moment dat însă, îi căzuse în poală un caz - ceva în legătură cu un bărbat care se aruncase în faţa metroului. Cazul viza măsura în care transportatorul putea fi considerat răspunzător fiindcă nu adoptase măsuri de siguranţă corespunzătoare. Aproape imediat îi parvenise un al doilea caz: o instituţie de învăţământ locală dată în judecată de părinţii unei eleve musulmane din Leicester, fiindcă nu i se permisese să vină la şcoală în portul tradiţional. Cum nu avea cine ştie ce alte preparative de făcut, Gabriel se gândise că ar fi bine să încerce să înţeleagă câte ceva din credinţa religioasă cu care avea să se confrunte; şi apoi, îşi spusese el, orice persoană educată ar trebui să citească în ziua de azi Coranul.

La câţiva metri mai jos de locul în care citea Gabriel trecea o garnitură de metrou; în cabina conductorului, o tânără pe nume Jenni Fortune stinse luminile de interior, fiindcă reflexia propriului ei chip în parbriz îi distrăgea atenţia. Încetini trenul, punând mâna stângă pe maneta de frână şi, chiar înainte de a ajunge în dreptul semnalului, îl opri. Apăsă pe două butoane roşii pentru a deschide uşile şi îşi îndreptă privirea spre oglinda laterală, urmărind cum urcă şi coboară pasagerii.

Conducea metroul pe liniile Circle şi Metropolitan de trei ani şi încă mai era emoţionată când venea la depou pentru a-şi începe tura de opt ore. Îi părea rău pentru bieţii pasageri care şedeau şi fremătau în spatele ei. De pe margini, vedeau doar bagaje şi paltoane, mânere de susţinere şi pluş tocit sub şirul de lămpi, cu încălzirea sufocantă, setată pe maximum. Răbdau aglomeraţia şi plictiseala, întrerupte de puseuri ocazionale de frică, atunci când îşi făceau apariţia tinerei băuţi şi spurcaţi la gură.

Din locul ei, Jenni vedea o întunecime ca de cărbune, punctişoare, o şerpuială de şine întretăiate şi semnale care licăreau roşii ca nişte tăciuni aprinşi. Conducea trenul prin tuneluri cu şaptezeci de kilometri pe oră, aşteptându-se parcă uneori să vadă schelete dansând pe ziduri sau lilieci care să treacă în zbor pe lângă capul ei. În faţă zări acele minuni ale ingineriei londoneze pe care nici un pasager nu le va putea vedea vreodată: galeria de cărămidă în care fuseseră săpate tunelurile şi uriaşa traversă de oţel care susţinea o clădire cu cinci etaje deasupra intrării pe peron, în staţia din strada Liverpool.

Săptămâna dinaintea Crăciunului era cea mai neagră perioadă a anului, din punctul de vedere al celor care se aruncau în faţa metroului. Nimeni nu ştia de ce. Poate că apropiata atmosferă sărbătorească readucea în memorie amintiri ale rudelor sau ale prietenilor dispăruţi, fără de care curcanul şi ornamentele de pom păreau doar nişte sumbre mementouri ale unei lumi ce fusese odinioară pline. Sau poate că reclamele la camere foto digitale, la aftershave şi la jocurile pe computer le aminteau oamenilor cât de îndatoraţi erau şi cât de puţine dintre darurile "pe care anul acesta trebuie neapărat să le ai" şi le puteau permite de fapt. Sentimentul de vinovăţie, îşi spuse Jenni, senzaţia că au eşuat în competiţia pentru resurse - pentru DVD-uri şi loţiuni de corp -, îi putea împinge sub roţile metroului.

În ceea ce o privea, ea spera să găsească sub brad cărţi. Scriitorii ei preferaţi erau Agatha Christie şi Edith Wharton, dar citea orice cu aceeaşi plăcere, filosofie sau romane ieftine. Mama ei, care venise în Londra din comitatul irlandez Cork, abia dacă avusese o carte în casă şi privise cu suspiciune obiceiurile de lectură ale fiicei sale adolescente. O îndemna să iasă din casă şi să-şi găsească un prieten, însă Jenni păruse mai mulţumită să stea în camera ei, citind romane de şase sute de pagini cu titluri aurii, cu litere în relief, care povesteau modul în care un pogrom în Rusia dusese, două generaţii mai târziu şi după multe suferinţe şi mult sex, la fondarea unei dinastii a produselor cosmetice în New York. Tatăl ei, originar din Trinidad, plecase de "acasă" când Jenni avea opt luni.

După ce i se încheia tura, avea să se întoarcă la romanul care câştigase cel mai mare premiu literar, Café Bravo, în 2005, şi pe care ea îl găsea cam subţirel. Apoi, după ce va găti ceva pentru ea şi pentru fratele ei vitreg, Tony, dacă era acasă, avea să se logheze pe Parallax, cel mai nou şi mai avansat joc de realitate alternativă, şi va continua să croiască o viaţă pentru personajul ei- sau "macheta", aşa cum se numea în cadrul jocului - Miranda Star.

Cu doi ani înainte, când abia îşi începuse slujba, Jenni avusese parte de un sinucigaş. Se apropia de staţia Monument, când o neaşteptată izbucnire de alb, ca un albatros uriaş care zburase de pe marginea peronului, o silise să frâneze puternic. Fusese însă prea târziu pentru a evita lovirea tânărului de douăzeci de ani, a cărui săritură depăşise aşa-numitul punct suicidar, fără a-l duce însă până la şina cu încărcătură pozitivă, aflată de cealaltă parte a liniei. "Să nu te uiţi la feţele lor", ăsta era mottoul conductorilor, şi după trei luni de consiliere şi de reabilitare, se întorsese în cabina trenului. Deşi grav rănit, tânărul supravieţuise. Două luni mai târziu, părinţii lui deschiseseră o acţiune civilă împotriva companiei la care lucra Jenni, acuzând-o de neglijenţă, pe motiv că lipsa măsurilor de siguranţă fusese responsabilă pentru rănile suferite de fiul lor. Pierduseră, însă avuseseră dreptul să facă recurs, iar gândul la iminenta audiere - mâine urma să se întâlnească iar cu avocatul, domnul Northwood - îi întuneca lui Jenni Fortune ziua.

În acel moment, în bogata suburbie North Park, "amplasată" - aşa cum se exprimase agentul imobiliar - "între avantajele naturale ale zonelor Heath şi Green", Sophie Topping tocmai preparase câte o ceaşcă de ceai pentru ea şi soţul ei, Lance, care lucra în biroul lui. De când devenise membru al Parlamentului, la ultimele alegeri speciale, lucra astfel în fiecare după-amiază de duminică. Sophie nu prea înţelegea cum se putea concentra el pe actele circumscripţiei când comentatorul meciului de fotbal urla la televizorul din colţ, şi bănuia că uneori mai moţăia pe fondul comentariului entuziast, şi totuşi somnolent. De teamă să nu-l descopere aţipit, cu gura deschisă, întotdeauna ciocănea la uşă înainte de a intra cu ceaiul.

-Aproape că am stabilit locurile pentru sâmbătă, îi spuse ea, întinzându-i ceaşca din porţelan albastru, plină cu ceea ce el numea "ceaiul constructorilor".

-Ce? întrebă el.

-Dineul cel mare.

-Oh, Doamne, da. Aproape că uitasem. Totul e sub control?

-Da, cred că o să fie o seară de neuitat.

Sophie se retrase la biroul ei şi se uită la lista de nume pe care o printase din computer. Iniţial voise o seară intimă, cu doar câţiva invitaţi de seamă, pentru ca Richard Wilbraham, liderul partidului, să vadă cam care era anturajul lui Lance. Dar când începuse să le treacă în revistă, şirul persoanelor importante pe care ea şi Lance le cunoşteau - şi voiau ca liderul partidului să ştie că le cunosc - păruse să nu aibă sfârşit.

Privind iar numele, Sophie începu să schiţeze planul dispunerii la masă.

- Lance şi Sophie Topping.

Cel mai nou parlamentar al partidului, împreună cu soţia lui. Era încă plăcut să poată rosti aceste cuvinte.

- Richard şi Janie Wilbraham.

Richard, dinamicul parlamentar în devenire, va sta imediat la dreapta ei. Era suficient de simpatic, deşi obişnuia să vorbească despre politică. Dar ce poţi să faci?

- Len şi Gillian Foxley, agentul local al lui Lance şi minuscula lui soţie.

Sophie avea să-l aşeze pe Len între două femei, care vor fi nevoite să-i suporte halitoza, iar pe Gillian o exilă pe la mijlocul mesei, printre codaşi.

- R. Tranter, moderatorul plătit al discuţiilor de la clubul lunar de lectură al lui Sophie şi recenzent de meserie.

Nu ştia sigur care îi era prenumele. Omul se semna "RT", iar femeile din grup i se adresau cu "domnule Tranter", până când le invita să-i spună RT.

- Magnus Darke.

Probabil că nu era numele lui adevărat, îşi spuse Sophie. Era redactor de ziar şi, prin urmare, un tip periculos, însă putea fi amuzant. Spusese o dată nişte lucruri drăguţe despre Lance, îl numise "omul viitorului" sau ceva pe aproape. Sophie îndrăzni să-l aşeze lângă deloc prietenoasa Amanda Malpasse.

- Farooq şi Nasim al-Rashid.

Sophie ronţăi capătul pixului. Farooq era un magnat al producţiei de chutney şi un generos susţinător financiar al partidului. Părea un tip plăcut. Dar amândoi erau "pisălogi ai lui Allah", aşa cum spunea Clare Darnley. După ce se gândi o vreme, Sophie scrise numele fiecăruia alături de un Wilbraham, ca un semn de respect faţă de contribuţiile lui Farooq, şi îşi făcu o notă mentală să nu pună pe masă, în dreptul lor, nici un pahar de vin.

- Amanda Malpasse.

Sophie se împrietenise cu Amanda în cadrul unui comitet caritabil. Locuia într-o casă mare şi îngheţată în Chilterns şi era frumoasă într-un fel uscat, costeliv. Deja îl avea lângă ea pe Magnus Darke, aşa că Sophie trebuia să găsească pe cineva mai energic pentru a-l aşeza de cealaltă parte a ei.

- Brenda Dillon.

Sophie n-o văzuse până acum decât la televizor, unde apăruse în calitate de purtător de cuvânt pe teme educative. Despre soţul ei, David, un ziarist scrisese că este un mare amator de bricolaj şi că obişnuieşte să-şi poarte cheile la betelia pantalonilor. Asta era ceva derutant.

- Tadeusz "Spike" Borowski.

"Uite un tip şi mai gâdilicios", îşi spuse Sophie. Borowski era un fotbalist polonez care juca pentru un club din Londra. Arsenal să fie? Nu, altul. Lance îl întâlnise atunci când echipa lui aprinsese luminile stradale de Crăciun şi ajunsese să-l placă. Era de părere că prezenţa lui la masă avea să le confere un aer modern. Dar omul vorbea oare engleza? Şi ştia să se poarte? Ce le-o fi plăcând fotbaliştilor să facă după cină? S-o "pună câineşte" sau "la proţap"? Sophie nu ştia bine care era varianta corectă.

- Simon şi Indira Porterfield.

Ei, cel puţin, erau plăcuţi şi puteau discuta încântător cu oricine. Simon era proprietarul miliardar al Digitime TV, ale cărui reality-showuri, mai cu seamă It's Madness, salvaseră postul Channel 7. Indira era o prinţesă născută în Bangalore, o frumuseţe cu ochi înlăcrimaţi; el o numea "mireasa mea comandată prin poştă", prima doamnă Porterfield fiind scoasă la pensie.

- Roger Malpasse, soţul Amandei.

Sophie zâmbi. Gândul la Roger îi aducea întotdeauna zâmbetul pe buze. Omul era un fost avocat corporatist, acum retras la o fermă unde îşi supraveghea caii antrenaţi în Lambourn. Sophie decise să-l aşeze lângă Spike Borowski fiindcă, lăsând la o parte caii şi câinii, fotbalul era unicul subiect desspre care îl auzise vreodată pe Roger vorbind.

- Radley Graves.

"Încă unul dificil", îşi spuse Sophie. Graves era un profesor despre care se spunea că îl "meditase" pe Lance intensiv în timpul campaniei. Cea mai potrivită persoană lângă care să-l aşeze era, evident, Brenda Dillon, dar ceva anume din atitudinea lui îi spunea lui Sophie că, probabil, nici unul dintre ei nu se va simţi bine alături de celălalt.

- Gabriel Northwood.

El ar fi trebuit să fie în regulă, îşi spuse Sophie, deşi totul depindea de dispoziţia în care se va afla. Northwood era un avocat pledant cu tendinţe de melancolie; uneori părea să se retragă din conversaţie. După ce se mai gândi puţin, îl plasă lângă doamna "Sos cu Lămâie", Nasim al-Rashid.

- Clare Darnley.

Altă alegere uşoară. Clare era inadaptata preferată a lui Sophie - suficient de elegantă, dar aparent condamnată la singurătate. Poate pentru că avea o fire deschisă şi critică; oamenii din lumea de azi nu se simt foarte bine când li se spune că anumite lucruri sunt "greşite". Clare avea un serviciu oribil, ceva cu "asistenţa socială". Sophie o aşeză vizavi de Gabriel.

- John Veals, omul fondurilor speculative, niciodată zâmbitor, şi Vanessa, soţia lui îndelung suferindă, şi ea membră a grupului de lectură.

John era o piatră de încercare, fără îndoială. Nu ştia să facă conversaţie de complezenţă şi deseori sosea cu întârziere sau suferea din cauza diferenţei de fus orar - ori ambele. Şi vorbea puţin. Pe Vanessa o înnebunea, Sophie ştia asta. Pe de altă parte, lipsa de eleganţă îl făcea să fie bizar de direct în conversaţie, dacă nu chiar spurcat la gură. Putea fi deci interesant. Sophie îi dădu jumătate din Indira Porterfield, iar Vanessei, draga de ea, i-l atribui pe Len Foxley.

Din volumul O săptămână în decembrie, de Sebastian Faulks, în pregătire la Editura Litera internaţional, colecţia Premium. Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu